Satyrii lui Nietzsche: Max Stirner si Ludwig Feuerbach

Randurile de fata sunt concretizarea unui demers comparativ care isi propunesa analizeze cateva incercari ale filosofiei secolului al XIX-lea de a elibera omul de sub dogmele religiei, tirania statului si prejudecatile moralei. Cu toate ca aceste incercari sunt caracteristice – intr-o oarecare masura – tuturor filosofilor neohegelieni, am sa ma refer doar la trei viziuni pe care le consider paradigmatice in acest sens. Asta nu inainte de a face o serie de consideratii introductive dictate de nevoia de a evidential contextual filosofic in care au aparut. Si cu toate ca ar fi interesant de discutat in ce masura aceste viziuni au fost produsul timpului lor si in ce fel au influentat timpul, la randul lor, am sa rezerv acestei probleme un alt post – aici, asadar, inainte de a ne intreba “de ce?” vom incerca sa intelegem “cum?”.

 Ionut Muresan

 In perioada preclasica interesul ganditorilor s-a indreptat cu precadere spre ontologie, spre descoperirea principiului lumii, facand obiectul eforturilor filosofice ale spiritului uman din acea vreme. Socrate si sofistii au imprimat perioadei lor un pregnant caracter logicizant, care si-a atins apogeul odata cu Aristotel. Teologia a ocupat un loc central in filosofia medievala, perioada in care s-a incercat o sinteza intre gandirea greaca si crestinism. Preocuparile vizand cunoasterea si metoda au fost constantele filosofiei moderne. Odata cu idealismul german se dezvolta epistemologia, iar dupa Hegel incepe filosofia contemporana, careia, daca acceptam faptul ca nu ii sunt caracteristice doar o serie de trasaturi generale, neputandu-i-se identifica o disciplina dominanta, este de asemenea imposibil sa nu observam ca aceste trasaturi converg spre problema omului, aceasta perioada a istoriei filosofiei avand un caracter antropocentrist.

 Scoala hegeliana, fondata de Eduard Gans inca din timpul vietii lui Hegel s-a scindat dupa moartea sa in dreapta hegeliana – din care faceau parte ganditori fideli sistemului filosofic al maestrului lor, in fond, epigoni prin lipsa lor de originalitate – si stanga hegeliana – reprezentata de filosofi care, dimpotriva, au contestat si au criticat doctrina lui Hegel. Din acest ultim curent de gandire fac parte Ludwig Feuerbach si Max Stirner, a caror viziuni asupra omului au condus la eliberarea acestuia, gasindu-si cea mai inalta expresie in filosofia lui Friedrich Nietzsche. Inca de la in inceput tin sa mentionez faptul ca nu este vorba de o legatura intelectuala de genul maestru-discipol ci de un spirit al epocii, o epoca ce isi merita numele de “Mica Renastere”, ba mai mult, de “Adevarata Renastere”.

 Omul il detroneaza pe Dumnezeu prin ateismul filosofiei radical-materialiste a lui Ludwig Feuerbach si se instapaneste ca Unic asupra intregii lumi prin viziunea solipsista a filosofiei individualismului-anarhist predicate de Max Stirner, transformandu-se in Supraom odata cu Friedrich Nietzsche.

 In “Esenta Crestinismului” Ludwig Feuerbach vorbeste la un moment dat despre esenta omului ca unitate intre ratiune, vointa si inima. “Dar in ce consta deci esenta omului, despre care el este constient, sau ce constituie genul, autenticul omenesc din om? Ratiunea, vointa, inima. Pentru desavarsirea omului se cere putere de gandire, putere de vointa, puterea inimii. Puterea gandirii este lumea cunoasterii, puterea vointei – energia caracterului, puterea inimii – iubirea. Ratiune, iubire, putere de vointa sunt lucruri desavarsite, sunt cele mai inalte puteri, sunt esenta absoluta a omului ca om si scopul existentei sale”. Friedrich Nietzsche in “Asa grait-a Zarathustra” vorbeste si el despre metamorfozele spiritului: “cum spiritual se schimba in camila, camila in leu si in fine, leul in copil”.

 Camila este o metafora a ratiunii, dupa cum reiese din pasajul urmator: “Ce este greu?, asa se intreaba spiritual ce poarta greul, si-ngenuncheaza asemeni unei camile , dorindu-se bine-impovarat. Ce este cel mai greu, eroilor?, asa se intreaba spiritual ce poarta greul, sa il iau asupra mea, ca sa ma bucur de puterea mea (…) nu-i acesta sa te hranesti cu ierbile cunoasterii, iar sufletul sa-ti sufere, flamand de adevar?” Este vorba despre ratiune, care prin puterea gandirii, asa cum chiar Nietzsche o spune, “se scufunda in apa mocirloasa a adevarului si se urca pe muntii cei mai inalti, ispitindu-l chiar pe ispititor” si “asemeni camilei care-ncarcata se grabeste spre pustiu, el (spiritul)  se grabeste spre pustiul sau”.

 Leul este metafora vointei. “Insa acolo, in pustiul cel mai departat, se-ntampla cea de-a doua transformare: spiritul se preface-n leu, vrea sa-si insface libertatea, sa fie stapan in propriul sau pustiu”. Astfel, leul este acel Unic despre care vorbea Max Stirner, care isi ia lumea in stapinirea sa. “Acolo-si cauta el ultimul stapan (…) Dar care-i marele balaur pe care spiritul nu si-l mai vrea stapan si Dumnezeu? <Tu Trebuie> e numele acestui crunt balaur. Spiritul leului insa-i raspunse scurt: <Eu Vreau>”. Egoistul lui Max Stirner nu este cu nimic diferit in atitudine: “Vreau sa fiu tot si sa am totul, tot ce pot sa fiu si sa am”, prefigurand astfel Supraomul lui Friedrich Nietzsche. (n.n. – Deoarece lucrarea “Unicul si proprietatea sa” de Max Stirner nu a fost inca tradusa in romana, eu am citit-o in engleza si pentru a nu va pune in situatia de a citi o traducere a traducerii dau citatul in engleza: “I want to be all and have all that I can be and have”). Intorcandu-ne la cele trei la cele trei metamorfoze ale spiritului, Nietzsche continua: “Nici leul inca nu-i in stare sa creeze noi valori (n.n. – Balaurul este metafora vechilor valori) dar sa-si obtina libertatea, pentru a crea, aceasta sta-n puterea leului”. Iata, puterea vointei, dupa Feuerbach, este puterea caracterului, iar scopul vointei este libertatea vointei.

 Puterea inimii este iubirea, iar in ultimul stadiu al metamorfozei spiritului la Nietzsche ii corespunde imaginea copilului. Balaurul, adica vechile valori, trebuie uitat. “Uitare este un copil, si nevinovatie, nou inceput si joc, o roata ce se-nvarte prin ea insasi, miscare prima si preasfanta, afirmare”. Iubirea, despre care vorbea Feuerbach, inseamna chiar “uitare, un nou inceput si joc”. Feuerbach vorbeste despre o unitate, Nietzsche despre o metamorfoza. Metamorfoza insa nu trebuie inteleasa in sensul general, unanim acceptat al termenului. Camila, leul si copilul sunt trei ipostaze ale spiritului, care se regasesc deopotriva in spirit. Spiritul nu se transforma, ci se manifesta, pe rand, prin fiecare dintre laturile sale, avand ca scop desavarsirea sa. Camila sau ratiunea, leul sau vointa, iubirea sau copilul se regasesc in el deopotriva.

 Friedrich Nietzsche este legat de viziunea lui Max Stirner  in atitudinea fata de gandirea esentialista, a caror produse primul le numeste “idoli”, iar cel de-al doilea “fantome”. “Eu pun intrebari zeului. De ce? Fiindca asa am eu chef si nu oricum, ci cu ciocanul. Si daca zeul raspunde nu exista deliciu mai mare decat sunetul binecunoscut al vintrelor sale putrede, pentru cel ce poseda o a doua pereche de urechi”, spune Nietzsche in “Amurgul Idolilor”. Astfel, concepte precum cel de Dumnezeu, Stat sau Societate, sunt in opinia acestor ganditori lipsite de verosimilitate. In spatele lor nu se ascunde nimic, insa noi, folosindu-le, avem intotdeauna impresia ca ele sunt cat se poate de reale. Pentru Nietzsche valorile societatii sunt false, sunt valorile unor spirite slabe. Daca Nietzsche are in vedere reevaluarea tuturor valorilor, Stirner este mult mai radical, pentru el insasi conceptual de valoare este o “fantoma”.  “Iti imaginezi lucruri marete si iti descrii o lume intreaga de zei care chiar exista pentru tine, un taram al spiritelor carora crezi ca trebuie sa i te supui.”, spunea Stirner in lucrarea “Unicul si proprietatea sa”.

 Tot in “Asa grait-a Zarathustra” Friedrich Nietzsche vorbeste la un moment dat despre Biserica si Stat. “Dar iata sfatul pe care il dau acuma regilor, bisericilor si tuturor acelora care in timp si in virtute au slabit: <lasati-va-n tarana rasturnati! Pentru ca voi sa reveniti la viata, iar voua-virtutile sa vi se-ntoarca! >. Asa i-am zis eu cainelui de foc. Atunci el m-a intrebat: <Biserica? Ce este-aceasta?>. <Biserica?> raspuns-am eu. <Este un fel de stat, chiar cel mai mincinos din cate sunt. Sa tacit tu, caine preafatarnic! Tu iti cunosti, mai bine ca oricine, soiul! Ca si tine statul e un caine prefacut. Ca si tine, si el vorbeste doar prin fum si urlete – spre-a convinge, ca si tine, ca el vorbeste din adancul lucrurilor”. Aceeasi idee o gasim si in “Unicul si proprietatea sa”. “Statul, religia, constiinta, acesti despoti ma-nrobesc, iar libertatea lor inseamna sclavia mea. Asta pentru ca urmeaza principiul <scopul scuza mijloacele>. Daca propasirea statului este scopul, razboiul este mijlocul. Daca justitia este scopul statului, crima este mijlocul si este denumita prin cuvantul sacru <executie>”. Friedrich Nietzsche nu-i aminteste pe Stirner sau Feuerbach in niciuna dintre lucrarile sale, insa imi vine greu sa cred ca nu era familiarizat cu operele lor, avand in vedere ca “Esenta crestinismului” a aparut in 1841, iar  “Unicul si proprietatea sa” in 1844, pe cand “Asa grait-a Zarathustra” a fost publicata 40 de ani mai tarziu. Singura legatura a lui Nietzsche cu Feuerbach in privinta carora cercetatorii s-au inteles este cea stilistica, amandoi ganditorii avand un verb agresiv, direct. 

atheism_motivational_poster_18

4 thoughts on “Satyrii lui Nietzsche: Max Stirner si Ludwig Feuerbach

  1. Foarte interesant post….”Esenta crestinismului ” si „Asa grait-a Zarathustra ” sunt primele carti pe care urmeaza sa le citesc dupa bac si admitere… Asa am si ajuns la blogul tau…cautand „Esenta crestinismului”.
    Keep up the good work.

  2. Nietzsche nu vroia sa elimine idolii, ci doar sa bage altii noi. Printre care si fantezia sa cu supraomul. L-ar fi considerat pe Stirner un nihilist nu un aliat fiindca Nietzsche era un admirator al culturii, el avea fictiunea ‘puterii’ si ‘naturii’ drept idoli. Stirner nu avea nimic, nici macar Ego-ul.

    Stirner mi se pare mai lucid, Nietzsche visa prea mult, era cam optimist, daca ar fi invatat mai multe din Schopenhauer ar fi ramas mai intelept.

    Oricum, mesajul lor principal e unul vechi, ca lumea e un flux si nimic nu are primordialitate metafizica in lume.

    1. Vorbești doar ca să te afli în cauză?
      Nici nu-ți dai sema ce absurdități emiți, este clar că n-ai înțeles teoria cu Supraomul dacă vorbești despre el ca de un idol.De ce era mai înțelept dacă învața mai multe de la Schopenhauer? Nietzsche l-a depășit pe Schopenhauer, și chiar a reușit să-l conteste.
      Ești umil și în concluzii, mesajul lor este vechi? Dar noi nici nu am avansat destul ca să-l înțelegem, filosofia lui Nietzsche este una a viitorului, și voința de putere este adevărata estența a lumii.
      Înainte de a emite afirmații jalnice ar trebuie să studiezi mai bine lucrul in privința căruia vreai să faci o afirmație, sau tu poate că vorbești din pozitia unui decadent care nu-și poate sustrage gândurile de la judecata comună.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s