Ospățul domnului Lautrec

E din ce în ce mai frig în apartamentul care dă înspre biserica Sfântul Dumitru, din centrul Capitalei. Odată cu lăsarea întunericului străzile se umplu de siluete scăldate în luminile reci ale neoanelor ce aruncă pe caldarâm, ca un vitraliu al păcatelor, un amestec vulgar de culori. Bătrânul pictor privește, de la etajul patru al apartamentului său, toate actele acestei liturghii bahice, care se desfășoară în selectul local de vizavi, cu geamuri mari, fără perdele, ca vitrina unui magazin de bijuterii. În apartamentul întunecat licărește doar candela unui Hristos înnegrit, a cărei lumină se alătură, în reflexia geamului murdar, sfeșnicelor de oțel de pe masa de patru persoane din local, într-o ironică juxtapunere a contrastelor.

În cameră, mirosul zațului de cafea refiert se amesteca cu fumul de țigară pe fundalul notei de bază dată de mirosul acru-înțepător de la toaletă și cel lânced-dulceag al vechiturilor adunate în decursul timpului. Și mirosul lui. Căci, prin ascunse resorturi atavice, mirosul ne particularizează existența, definind-o în cel mai frust, dar exact mod, ca o chimie a individualității umane. În fiecare seară, de când vremea s-a mai încălzit și nu-l mai obligă să se ghemuiască în plapumele și păturile pe care le-a strâns de prin gunoaiele centrului vechi al Capitalei, bătrânul pictor își ia scaunul de la șevalet și-l mută la geam. Îmbrăcat într-un halat maro, direct peste veșnicul său costum bej, privește acum masa liberă ca pe-o scenă goală pe care vor evolua protagoniștii poveștii mute din această seară. În scurt timp apar trei oameni, doi bărbați și o femeie, îi vede cum își scot telefoanele mobile din buzunare, apoi pachetele de țigări și brichetele. Le știe, sunt țigări lungi cu tutun englezesc, ei nu le fumează niciodată până la capăt și le găsește pe jos în stațiile de autobuz sau de taxi, uneori, fumate pe jumătate. Femeia roșcată, tunsă scurt, poartă un pardesiu crem, pe care tocmai și-l pune în cuierul din colțul camerei. Silueta ei are trăsături drepte, precise, ca-ntr-o schiță de Picasso. Se așează și ea la masă în fața celor doi și cere o brichetă.

-Ce i-aș face un nud, domnule Lautrec!, spuse pictorul cu o voce guturală.

Domnul Lautrec nu spune niciun cuvânt, rămâne în debaraua întunecată, printre vechiturile pictorului, unde-și făcuse vizuina acum câteva săptămâni. Nu iese decât foarte rar, când pictorul îi pune biscuiți sau graunțe de mei, pe care i le fură din Cișmigiu, spre paguba porumbeilor. E mic, îndesat, cu picioare scurte, ceea ce îi amintește de artistul francez. În localul de vizavi un tânăr în frac alb, cu sprâncene pensate și ten măsliniu le oferă celor trei oaspeți meniurile, niște cărțulii înalte, ca albumele cu destinații exotice. Bătrânul pictor vede totul, pe bărbatul în cămașă neagră cu butoni stălucitori de oțel, îl vede în întregime din profil, cum își fâțâie picioarele pe sub scaun, iar pe roșcată din față, cum fumează afectată, vorbind tânărului blond în sacou gri-petrol, care stă cu spatele spre fereastră. De câte ori își trece mâna prin păr, cu un gest efeminat, îi vede ceasul scump, mare ca un manometru, cum îi iese de sub mânecă.

-Domnule Lautrec, sosesc aperitivele.  Un platou cu brânzeturi asortate pe care sunt sigur că le-ai aprecia. Cele cu mucegai albastru sunt, probabil, Roquefort sau Gorgonzola, gustul lor e iute-înțepător prima dată, apoi se transformă într-unul ușor sărat. Cele albe sunt Provolone, un sortiment de brânză din sudul Italiei, învechită cel puțin patru luni, pot fi iuți sau dulci, depinde de timpul de învechire. Cele cu mucegai alb sunt Camembert, originară din nordul Franței. Gustul și consistența ei sunt asemănătoare untului, iar când o tai începe să se înmoaie și se topește. Nu mi-a plăcut niciodată, dar brânza asta, domnule Lautrec, l-a inspirat pe Salvador Dali când a pictat ceasurile care se topesc în tabloul Persistența Memoriei. Într-o zi toridă de vară, după prânz, Dali a observat cum se topea pe masă o bucată neterminată de Camembert. Noaptea, a visat niște ceasuri care se topeau într-un peisaj și se întâmpla ca el să lucreze la un astfel de peisaj. În noaptea aia, în câteva ore, doar a adăugat ceasurile și lucrarea a fost gata.

Chelnerul cu sprâncene pensate îi toarnă în pahar femeii roscate  un vin alb și îi aduce o sticluță cu apă minerală. Ce ciudat, gândi pictorul privind cum roșcata își toarnă apa în paharul cu vin, nu am văzut prea des ca o femeie să comande un vin sec. Se cheamă Spritz, domnule Lautrec, și e un obicei austriac. Pictorul se ridică și, din bezna apartamentului, se întoarse cu o sticlă de vodcă. Luă un gât scurt și se chirci de durere. Apoi încă unul. Limba îi amorți.

-Nu pot să-i termin portretul, domnule Lautrec. Nu îmi mai aduc aminte. De fiecare dată îmi iese o femeie frumoasă, dar nu e ea…

Pictorul scoate din buzunarul pantalonilor o pungă cu chiștoace de țigări. Le strânge între degete și scoate tutunul rămas, apoi își rulează țigări din hârtie de ziar. Bărbatul cu butoni de oțel își toarnă în pahar o bere brună-ambrată, cu o spumă groasă și consistentă. Pictorul linge hârtia și își aprinde o țigară.

– Poate e La Trappe, poate e Chimay…, spuse pictorul, luând un gât de vodcă. Săptămâna trecută a fost ziua mea, domnule Lautrec. Fiu-meu mi-a promis că se va întoarce în țară. Mi-a zis ca vine de ziua mea. Așa mi-a zis. Am cumpărat o bucată de salam și o brânză, să fac, așa, un platou. Poate vine săptămâna asta.

Pictorul luă o portocală de pe unul dintre rafturile bibliotecii și acum o șterge cu poalele halatului.

-Brânza stă, spuse bătrânul, dar asta de strică. Uite, s-a înmuiat. Poate o să am bani să cumpăr alta, înainte să se întoarcă. În curând vine primăvara, pot să mă duc în Cișmigiu și să fac portrete.

 Bătrânul ia portocala și o așează lângă șevalet, printre tăblițele cu vopsele de toate culorile. S-a terminat și ocrul, spuse pictorul, am să-l tai și pe ăsta, mâine îmi trebuie. Cât mai e pe pereții tubului îmi ajunge. Bătrânul închide ochii și trage un gât puternic din sticlă.

–         Totul este fals, domnule Lautrec! Arta este falsă! Toate sunt închipuiri, ca-n ceața minții unui nebun! Ce e aceea frumos? Am inventat cuvinte care sună a gol. Dar credința, dar iubirea, dar Dumnezeu?! Niciuna din astea nu există, totul e o farsă, o farsă pe care am crezut-o până acum și tot mi-e frică s-o recunosc!

Pictorul luă câteva guri de vodcă, apoi ridică tubul de vopsea consumat.

–         Doar ăsta e real, domnule Lautrec. Și eu sunt real. Și femeia roșcată e reală. Și păstrăvul ăla fript e real. În rest toate sunt închipuiri. Și religia, și societatea, și familia. Statul e o închipuire…adică ce e aia stat? Acum, când vine pensia, poștașul îmi întinde o hârtie vineție. Ce e aia societate? Eu n-o văd de-aici de la etajul ăsta. Societatea asta care m-a umilit tot timpul! Ce faci tu pentru societate, pentru popor, așa mă întrebau comuniștii! Pictez, le spuneam…e adevărat, mi-au dat o slujba de profesor la liceu, acolo-n Rahova. Apoi a venit revoluția. După aia nu m-a mai întrebat nimeni nimic.

În local, chelnerul cu sprâncene pensate aduna platourile și farfuriile de pe masă. Tânărul blond cu manometru la mână se ridică și dispare printre mese, bărbatul cu butoni de oțel își mai toarnă un pahar cu bere.

–         Ce e aia credință? Dar Dumnezeu? Domnule Lautrec, eu nu mai cred în Dumnezeu, spuse pictorul luând altă gură de vodcă. Se spune că el a creat lumea, că ne-a făcut după chipul și asemănarea lui. De ce nu ne-a făcut atunci perfecți? Eu când pictez un tablou nu-l fac mai prost decât mi-am pus în gând să-l fac. De ce perfecțiunea a creat imperfecțiune? Iar dacă Dumnezeu e perfect, dacă e omnipotent, dacă e omniscient, dacă are toate atributele, de ce nu își este autosuficient? Ce nevoie are Dumnezeu de lumea asta?

Pictorul se întoarce către șevaletul scufundat în bezna apartamentului.

–         Arta? Ce este arta? Poți să-mi spui tu, domnule Lautrec? Pentru că eu nu mai înțeleg. Am văzut la Galeriile Orizont o pânză mare, trei pe patru, stopită cu toate culorile, cred că îmi ajungeau pentru zeci de tablouri. Se chema „Vis narcotic”, cică. Eu am facut anatomie artistică, tehnica portretului … Într-un colț era o lopată cu o plăcuță deasupra. Nici nu m-am uitat ce scria pe ea! În alt colț, un om din sârmă!

În local, bărbatul cu butoni de oțel o ajuta pe femeia roșcată să-și îmbrace pardesiul, iar tânărul cu manometru la mână își aruncă peste umăr un fular vernil.

-Când va veni fiu-meu, domnule Lautrec, voi face niste platouri cu salam și brânză, spuse pictorul. Dar dacă poștașul îmi va aduce hârtia aia vineție  poate fac și o supă de pui, cu morcovi, leuștean, pătrunjel, poate și cu puțin ardei gras. Cu o seară înainte am să pun la marinat carnea de porc cu niște coriandru, cimbru și doi căței de usturoi zdrobiți. Apoi un vin ușor, o Zghihară de Huși…sau mai bine un Pinot Noir, să meargă cu friptura de porc…

Soarele arunca văluri roșiatice peste clădirile mohorâte, peste firmele luminoase acum stinse și doar o pasăre cu triluri fantomatice tulbura liniștea ireală a zorilor. Bătrânul pictor rămăsese nemișcat la geam, cu capul pe mâini, fără să vadă că în spatele său domnul Lautrec și apropiații lui forfoteau prin cameră ca la un priveghi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s