Seria „impresiune defectuoasă” din 1872. Patru microsemne comune ale mărcilor poștale litografiate „Carol cu barbă”

Mărcile poștale de 10 Bani și 50 Bani nedantelate, impresiune defectuoasă, fac parte din seria a treia – și ultima – a timbrelor litografiate Carol cu barbă, ultimele din perioada clasică românească. Raritatea seriei constă în faptul că aceste două valori care o compun au circulat numai în intervalul august – octombrie 1872. Aici prezint valoarea de 10 bani (pe hârtie vărgată) și pe cea de 50 de bani (pe hârtie albă), ambele neștampilate. Tot aici voi reda ce am găsit  cu privire la microsemnele acestor mărci poștale litografiate, dar și în ce constă diferența dintre MNH și VLH atunci când cumpărăm sau vindem.

Articolul este mai degrabă o centralizare a informațiilor publicate de-a lungul vremii cu privire la seriile Carol cu barbă, mai exact ceea ce eu am găsit cu privire la aceste mărci.

Timbrele Carol cu barbă sunt clasificate în trei serii în lucrările de specialitate, fără a fi cunoscute date exacte cu privire la circulația acestora. Autorii citați mai jos au stabilit datele de punere și retragere din circulație în mod aproximativ, pe baza datelor timpurii sau târzii ale ștampilelor de pe scrisori:

Prima serie (nedantelată):

  • 5 bani roșu-vermilion (întâlnită în circulație în perioada ianuarie 1871 – aprilie 1872) sau carmin (august 1871 – septembrie 1872), după Liviu Cristea.
  • 10 bani portocaliu și galben (early date: ianuarie 1871 – Ioan Popescu, aprilie 1871 – Liviu Cristea)
  • 10 bani albastru (decembrie 1871)
  • 15 bani (early date: martie 1872, 11 februarie 1872 după Kiriac Dragomir)
  • 25 bani brun (ianuarie 1871, 6 martie 1871 Liviu Cristea)

A doua serie (dantelată):

  • 5 bani carmin (martie 1872)
  • 10 bani albastru (februarie 1872 – Liviu Cristea, martie 1872 – Ioan Popescu)
  • 25 bani sepia/brun (martie 1872)

A treia serie (nedantelată, tipar defectuos)

  • 10 bani albastru/ultramarin (august – octombrie 1872)
  • 50 bani fond albastru-efigia roșie (august – octombrie 1872)

Rezultă astfel că primele valori au circulat începând cu luna ianuarie 1871, conform Eduard Cohen, citate de Ioan Popescu în Filatelia, „Mărcile românești litografiate. Emisiunea din 1871-1872”.

Alți autori sunt de părere că aceste mărci au fost puse în circulație în februarie 1871 (Gerges Brunel) sau în aprilie 1871 (Rudolf Zocsack, Petre Murea).

Aceste mărci au fost retrase din circulație la 15 octombrie 1872 când au fost înlocuite cu noile mărci poștale din emisiunea „Paris”.

Desenul mărcilor Carol cu barbă

Ca particularitate a desenului, mărcile au același cadru al emisiunii precedente – Carol cu favoriți 1869 (emisiunea a treia) – dar cu efigia domnitorului schimbată, purtând barbă în loc de favoriți.

În articolul „Prima emisiune «Carol cu barbă plină» – 1871” semnat de dr. Liviu Cristea, autorul notează că în anul respectiv Principatele române duceau lipsă de mărci, ca urmare a intensificării corespondenței pe noile rute comerciale (terestre, maritime sau fluviale):

„În acel an, 1871, Principatele Unite așteptau livrarea comenzii din 1869/1870 de 20 de milioane mărci poștale plasată (…) la Monetăria Statului Francez (în speță lui Anatole Hulot). (…)

Din cauza războiului franco-prusac, confecționarea planșelor și imprimarea mărcilor poștale românești a întârziat timp de aproape doi ani.

Între timp, (la) Administrația poștală a Principatelor Unite (…) au fost luate măsuri pentru ca imprimarea însemnelor poștale să se facă la București. (…)

Astfel ajungem la o nouă comandă, plasată lui I.V. Socec din București. (…) Pentru realizarea noilor mărci, litograful Sander a reținut cadrul desenelor emisiunii anterioare pentru cele trei valori comandate, adică 5 bani roșu, 10 bani galben și 25 de bani brun. (…)

Cadrul rămânând neschimbat, litograful și-a concentrat atenția asupra efigiei”.

Microsemne comune pentru mărcile Carol cu barbă

Vladimir Bobeica a scris publicat în revista Filatelia un articol dedicate exclusiv celor patru microsemne comune pentru toate mărcile Carol cu barbă (vezi facsimil). Așa cum arăta Leonard Pașcanu într-un studiu ulterior, ele sunt mai multe, dar acestea patru pot fi cercetate cu ușurință, la o primă privire, la fel ca întreruperea din vârful de sus al stelei de pe mărcile de 40 Par Cap de bour emisiunea a II-a sau precum punctul de lângă litera R din România la emisiunea Paris.Planșa reprodusă în revista Filatelia de Vladimir Bobeica

Reproduc din articolul „Un element de expertizare la emisiunile 1869-1872” de Vladimir Bobeica:

„În desenul prezentat sunt arătate aceste semne: ele constau în câte două liniuțe fine (câte două în fiecare parte) în spațiile albe ale meandrelor în dreptul literei M din ROMÂNIA (în dreapta) și a literei T din POȘTA (în stânga).

  • Liniuțele din partea dreaptă sunt amplasate simetric față de cele din stânga, adică exact la aceeași înălțime: semnul 1 în linie cu 3, iar semnul 2 – cu 4.
  • Precizez totodată că semnele 1 și 3 sunt trase exact în continuarea primului picior al lui M și – respectiv – în continuarea laturii de jos a piciorului lui T
  • La mărcile cu cadrul de culoare mai deschisă (…) semnele se disting, desigur, mai greu pe când la cele cu cadrul în nuanțe de culoare închisă semnele se observă chiar și fără lupă. (…)
  • În general, semnele din dreapta se observă mai ușor decât cele din stânga.

În toate ocaziile de verificare trebuie plecat de la un fapt cert: pe clișeul original al mărcilor respective sunt trase aceste liniuțe. Este deci necesar să ne gândim în ce fel (ținând seama de tehnica imprimării litografice, de culoare, de faptul dacă impresiunea este cu tuș mult sau puțin etc.) existența certă a semnelor se poate manifesta pe mărci. Atunci, cu siguranță, se descoperă cel puțin unul din aspectele posibile(liniuță întreagă, liniuță – sau numai un punct, un vârf – parțială, abia pornită fie dinspre dreapta, fie dinspre stânga liniuță întreruptă) la cel puțin unul dintre cele patru semne”.

Într-o notă de subsol la articol, redacția Filatelia preciza și ce rol ar fi putut juca aceste microsemne în procesul de imprimare:

„Această particularitate, semnalată de autor în Berner Briefmarken Zeitung nr. 7/1958 nu a fost încă publicată în presa de specialitate din țară. (…) În cursul discuțiilor pe marginea acestei comunicări s-a formulat și ipoteza că aceste semne simetrice ar fi avut caracter de puncte de reper pentru amplasarea corectă a efigiei în cadrul desenului mărcilor”.

Analiza mărcii de 10 Bani – impresiune defectuoasă

Marca de 10 Bani din colecția mea este cea descrisă în Catalogul Mărcilor Poștale Românești 1974 de Kiriac Dragomir ca 34yb (ultramarin lăpos pe hârtie vărgată gri-gălbuie).

„Urmare imediată sau concomitent cu tirajul (întrerupt) al mărcii de 10 bani albastru de Prusia, avem un al doilea tiraj, de asemenea redus, deosebindu-se prin culoarea tiparului și al structurii hârtiei: cerneala are la bază culoarea ultramarin lăptos, iar hârtia prezintă vărgături verticale, coala având și câte o vărgătură orizontală la fiecare 28 mm distanță, atingând 60% din mărci. Fiecare marcă cuprinde în interiorul cadrului (pe o lățime de cca 19,5 mm) câte 13 linii verticale (la fiecare 1,5 mm câte o linie) și eventual una orizontală”.

10 Bani Carol cu barba impresiune defectuoasa

Analiza mărcii de 50 Bani – impresiune defectuoasă

În articolul „Caracteristici ale mărcii de 50 Bani Carol cu Barbă (emisiune defectuoasă)”  din revista Filatelia, Leonard Pașcanu redă 7 microsemne, dintre care la pozițiile 1 și 3 le regăsim și pe cele amintite anterior. Le voi ilustra cu o marcă de 50 Bani din colecția mea (foto).

50 bani Carol cu barba impresiune defectuoasa

  1. O liniuță fină albastră orizontală, situată în segmentul trei din greaca stângă a cadrului, deasupra literei T din POȘTA.
  2. O fină liniuță albastră verticală, situată în segmentul doi din greacă, în partea dreaptă, deasupra primei bucle a literei R din ROMÂNĂ.
  3. Două fine linii albastre, orizontale și paralele, situate în segmentul trei din greacă, în partea dreaptă, deasupra literei M din ROMÂNĂ.
  4. O linie fină albastră, ondulată, care începe deasupra primului picior al literei N din România,continuă prin segmentul cinci din gracă, tăind apoi cele două linii din cadru, pentru a apărea din nou în afara mărcii. (…)
  5. O liniuță fină verticală, situată în partea de jos a celui de-al cincilea segment din greacă, din dreapta, deasupra literei A din ROMÂNĂ
  6. O bară verticală foarte fină, situate în cartușul drept al valorii, în fața cifrei 5.
  7. O bară verticală foarte fină, situată în cartușul stâng al valorii, în spatele lui 0 (zero-n.n.)(vezi facsimil jos).

Ce se vede pe verso

Prezența șarnierei la mărcile poștale românești înainte de 1900 este aproape inevitabilă, dat fiind faptul că filateliștii din perioada respectivă nu dispuneau de clasoare cu benzi transparente, nici de ștraifuri autoadezive, astfel că timbrele erau fixate cu șarniere în albume cu foi albe.

O analiză atentă pe verso mărcilor poștale clasice românești sau a celor moderne va arăta că majoritatea celor prezentate din rațiuni comerciale drept MNH (mint not hinged) sunt de fapt VLH (very low hinged). Este vorba despre o depreciere ușoară a gumei de pe verso în locul în care odată era fixată șarniera care, oricum, nu afectează valoarea mărcilor de vreme ce toate cataloagele nu depunctează mărcile cu urme de șarnieră emise înainte de 1900. Prezența unei a doua șarniere scade însă valoarea mărcii.

Verso 10 Bani Carol cu barbă impresiune defectuoasă

În toate cazurile măriclor poștale VLH este vorba despre îndepărtarea atentă a șarnierei de către un filatelist (colecționar sau vânzător) cu o minimă afectare a gumei de pe verso. Acestea sunt cazurile de succes.

Situația contrară are efecte dezastruoase: șarniera este îndepărtată cu tot cu gumă, ori cu o parte din hârtia mărcii, caz în carea piesa apare subțiată.

Lipsa unei urme de șarnieră (din rațiunile arătate) ridică semne de întrebare și reclamă o atenție deosebită: marca ar putea fi falsificată sau regumată, cazuri în care valoarea este aproape nulă.

De aceea, o marcă poștală cu șarniera atașată (se poate stabili astfel și perioada în care s-a folosit acel tip de șarnieră) sau cu urme fine de fixare este de preferat în 99% din achiziții.

Verso 50 Bani Carol cu barbă impresiune defectuoasă

În mai puțin 1% din cazuri se pot întâlni mărci clasice Mint, fără urme de șarnieră, ceea ce ar însemna că:

  • Timbrele respective nu au fost expuse niciodată în cei peste 100 de ani sau nu au făcut obiectul unei colecții.
  • În primii 80-90 de ani de la emiterea lor au fost păstrate fără nicun fel de fixare între paginile unui album până la inventarea clasoarelor cu benzi transparente sau a ștraifurilor autoadezive la mijlocul secolului 20.
  • Au făcut parte dintr-un bloc de mai multe mărci, din care au fost decupate și vândute separat. Pentru că valoarea unui bloc filatelic este exponențial (nu aritmetic) mai mare decât suma valorii mărcilor care îl compun, această ultimă situație este foarte puțin probabilă. Ea a existat, dar întotdeauna a fost legată de ignoranță sau deprecierea într-un fel anume a blocului respectiv, fapt care l-a determinat pe colecționar să prefere o marcă neatinsă în detrimentul unui întreg afectat.

Bibliografie:

Liviu Cristea – „Prima emisiunea Carol cu barbă plină – 1871” partea I, Revista Filatelia.

Liviu Cristea – „Prima emisiunea Carol cu barbă plină – 1871” partea a II-a, Revista Filatelia.

Vladimir Bobeica – „Un element de expertizare la emisiunile 1869-1872”, Revista Filatelia.

Leonard Pașcanu – „Caracteristici ale mărcii de 50 Bani Carol cu Barbă (emisiune defectuoasă)”, Revista Filatelia.

Kiriac Dragomir, Catalogul Mărcilor Poștale Românești 1974

Corneliu Spineanu, Catalogul Mărcilor Poștale Românești 1984

 

GRAFICE: Relația dintre ștampile și timbre în istoria poștală a României (studiu)

Graficele de mai jos arată circulația ștampilelor în perioada 1852-1900 în comparație cu emisiunile și retragerile mărcilor poștale românești. Necesitatea de a studia mai ușor perioadele de circulație a ștampilelor poștale – folosite inițial în Principatele Române, apoi în România – m-a determimnat să realizez trei grafice pe baza datelor publicate de Kiriac Dragomir în lucrarea „Ștampilografie Poștală (România 1822-1910)”. Am făcut același lucru pentru timbre, folosind lucrarea „Catalogul Mărcilor Poștale Românești  ’74” de același autor.

Rațiunea demersului constă în faptul că, astfel, se poate observa mai ușor prima și ultima dată la care aceste ștampile au fost întâlnite pe scrisori și, de asemenea, perioadele în care s-a suprapus circulația lor.

La nevoie, perioadele de circulație ale ștampilelor pot fi comparate cu cele ale mărcilor poștale, redate mai jos, astfel fiind mai ușor de stabilit dacă întregurile poștale din colecție sunt sau nu autentice.

Ștampilelor le sunt dedicate trei grafice: circulația ștampilelor 1852-1870 (cele din Primncipatele Române), circulația ștampilelor 1870-1900 (cele din timpul lui Carol I) și circulația ștampilelor sucursale București (cele folosite în Capitală între 1878-1914).

Mărcilor poștale le sunt dedicate patru grafice, pe care mi-am luat libertatea de a le clasifica altfel decât sunt ele întâlnite în literatura de specialitate. Ultimul grafic explică felul în care sunt marcate cu săgeți mărcile poștale a căror dată de punere în circulație nu este cunoscută sau a căror dată de retragere nu a fost stabilită.

Mi-a fost mai ușor să le consider „Clasice” pe cele din perioada 1858-1970, „Post-clasice” pe cele ale Regelui Carol I, „Moderne” pe cele  din 1900-1918 și „Interbelice” pe cele din 1919-1932.

ȘTAMPILELE POȘTALE

MĂRCILE POȘTALE ROMÂNEȘTI

LEGENDA (ce înseamnă săgețile)

 

 

 

 

 

Timbrele Principatelor Române și primii pași către cultura vest-europeană

Evoluția mărcilor în perioada clasică (1858 – 1871) începe cu timbrele Cap de Bour emisiunea I și a II-a și se termină cu seria Carol I cu Barbă. Ele reflectă drumul istoric al României de la principate la stat autonom, cu schimbări fundamentale precum trecerea de la calendarul iulian la cel gregorian și reforma monetară. În esență, aspectele filateliei din perioada clasică marchează punct cu punct apropierea României de țările vest-europene în timp ce, sub aspecte geo-politice, rămânea în est.

Cum Principatele Române era sub suzeranitate otomană la începutul acestei perioade, pe primele emisiuni nu se regăsește inscripția „Poșta Română” – pentru că serviciile poștale din cele două Principate nu erau încă instituționalizate, fiind date în concesiune unor operatori privați – iar valorile erau exprimate în parale, moneda Imperiului Otoman, de sub influența căruia urma să ieșim în 1877 (Războiul de Independență).

Până atunci însă, când românii mergeau la surugii de poștă să trimită o scrisoare, băgau mâna în buzunar și scoteau parale, drahme, șfanți sau galbeni. După anul 1829 s-a încheiat monopolul otoman asupra comerțului, astfel că serviciile de expediție scrisori era afacerea unor întreprinzători care luau în concesiune drumurile de poștă – din Muntenia sau din Moldova – pe o perioadă de 4 sau 5 ani, de la stat.

De la alfabetul chirilic la cel latin

Alfabetul oficial al celor două principate era cel chirilic, astfel că pe primele mărci „Cap de Bour” a fost imprimată inscripția ПОРТО СКРИСОРИ (Porto Scrisori) și valorile în ПАР (par). Toate documentele oficiale erau scrise în limba română cu caractere chirilice până în 1862. (…)

Noțiunea de Porto se referă la suma plătită de către destinatar poștașului pentru scrisoarea adusă (vine din fr. port du – suma datorată). Plata scrisorilor se făcea la destinație în multe țări, deoarece – înainte de naționalizarea serviciului postal și de apariția timbrului în 1840 – expeditorii nu aveau nicio garanție că epistolele vor ajunge la destinație. Pe drum, surugii de poștă care transportau bani sau bunuri de valoare erau adesea jefuiți, iar scrisorile fie se pierdeau, fie erau distruse.

Noțiunea de Franco este indisolubil legată de mărcile poștale, a căror aplicare pe scrisoare atestau că plata a fost făcută de expeditor pentru costurile expedierii unei scrisori. Așadar, ar fi fost logic ca pe primele mărci românești Cap de Bour să figureze inscripța Franco (de vreme ce scrisorile erau francate) în loc de cea greșită, Porto.

La mai bine de trei ani după Unirea Principatelor (ianuarie 1859), domnitorul Alexandru Ioan Cuza a renunțat prin decret la alfabetul chirilic în actele oficiale, astfel că pe mărcile poștale emise în acel an (mai 1862) era imprimată – corect – inscripția latină FRANCO SCRISOREI; valorile au rămas, însă, exprimate tot în parale și tot în caractere chirilice (ПАР).

Timbrele cu Zimbrul și Vulturul (foto: 3 Par -emisiunea I) în desen au fost puse în circușație cu o lună înainde de unificarea Poștei Moldovei cu cea din Muntenia (iulie 1862), după imprimarea lor marcă cu marcă de către personalul Ateliei Timbrului Iași, care fusese mutat la București, la nou-înființata Presă Autografă.

 

Imprimarea s-a făcut începând cu decembrie 1861. Pentru imprimare a fost folosit un singur clișeu de oțel pentru fiecare valoare (de 3, 6 și 30 parale).

O serie ulterioară, din 1864 (foto: 3 Par – emisiunea a II-a), a fost imprimată prin copierea celor trei monoclișee de oțel, prin galvanoplastie. Astfel au obținut pentru fiecare valoare câte 40 de clișee de oțel (5 rânduri orizontale care formează 8 coloane pe vertical) fixate cu ajutorul a câte două cuie pe o placă de lemn. Placa astfel obținută se fixa într-un mecanism încă necunoscut, cu ajutorul căruia mărcile erau imprimate pe hârtie, fără a fi nevoie ca meșterul să aplice ștemplul de fiecare dată.

Unificarea celor două poște a fost o măsură care s-a lăsat așteptată, dar care se prefigura încă din 1861, când la Focșani inscripția „Moldova” a fost scoasă de pe jumătatea de jos a ștampilei biroului poștal, urmând a figura pe scrisori doar jumătatea de sus (FOKSHANI) și cifrele interschimbabile care compuneau data din mijloc.

Aceeași decizie (fără niciun fundament oficial) a fost luată de funcționarii biroului poștal din București pe 5 ianuarie 1962, care au eliminat inscriptia WALACHEI de pe ștampilă, urmând ca scrisorile să poarte amprenta cu tuș BUKAREST, până la scoaterea din circulație a ștampilei, pe data de 28 august 1862.

Trecerea Poștei Române la calendarul gregorian

Din ianuarie 1865 circulă pe scrisori emisiunea Cuza, cu figura domnitorului în oval, până la abdicarea acestuia. Este prima emisiune care poartă inscripția „Poșta Română”, alături de mențiunea „FRANCO” și valorile în parale, dar scrise cu litere latine.

Spre sfârșitul lui 1864 se apropia schimbarea tarifului poștal, iar mărcile cu Zimbrul și Vulturul urmau să fie scoase din circulație. Noile mărci, cu efigia lui Cuza în oval (foto: emisiunea Cuza, 5 Parale albastru) , nu erau gata. Șeful Poștei era disperat că litograful Socec nu onora comanda, motiv pentru care nu a mai făcut licitație publică și a comandat alte timbre, de la firma lui Wonneberg. Acestea au fost gata în timp record și aveau efigia în cerc. Numai că, între timp, Socec a livrat timbrele comandate inițial, asa ca a ieșit un mare scandal, în urma căruia Kogălniceanu, care era ministru de interne, a tranșat problema: au fost puse în circulație doar cele în oval. În rest, statul l-a plătit și pe Socec, și pe Wonneberg.

Pentru a complica lucrurile și mai mult, trebuie subliniat că România a folosit calendarul iulian până în 1919, în timp ce calendarul gregorian era folosit în vestul Europei încă din secolul al XVI-lea. Diferența dintre calendarul iulian și cel gregorian era de aproape două săptămâni, până când ziua de 1 aprilie 1919 stil vechi devenea, oficial, ziua de 14 aprilie stil nou.

Poșta Română a adoptat, însă, calendarul gregorian tot printr-un decret al lui Alexandru Ioan Cuza din 18 decembrie 1864, tocmai pentru a evita neînțelegerile în relație cu străinătatea, astfel că, începând din anul ulterior, o scrisoare adusă la poștă pe data de 20 a lunii în curs (pe stil vechi), primea o dată ulterioară (pe stil nou) din luna următoare.

Reforma monetară și primele valori în „bani”

Primele timbre ale principelui suveran Carol I (emisiunea „cu favoriți” – vezi foto) au avut inscripționată, la rândul lor, valoarea în parale, până la reforma monetară din 1867 și primele încercări de eliberare de sub suzeranitatea Imperiului Otoman.

Prima monedă româneasă în „bani” a fost bătută în bronz în 1867 la fabrica Watt&Co din Anglia, la comanda lui Carol I.

În 1868, o încercare similară, pentru valoarea în Lei-aur, a eșuat, dar a dat naștere primei și celei mai râvnite monede românești, bătută în doar 200 de exemplare, care nu au fost puse în circulație.

Tot în 1868 a fost imprimată pe timbre valoarea monedei naționale, pentru prima oară exprimată în „bani” pe emisiunea „Carol I cu favoriți”, efigia în cerc (Valoarea de 4 bani – foto stânga). Valorile în Lei au apărut mult mai târziu, în 1893, pe emisiunea „Carol I Spic de grâu”, conform tarifelor vremii cu privire la expedițiile în străinătate. România era regat din 1881, odată cu încoronarea lui Carol I ca rege al românilor.