Mărcile poștale „Principatele Unite”: Diferențe ușor de reținut între seriile 1862 și 1864

Mărcile poștale clasice românești includ emisiunea Principatele Unite, care a circulat perioada 1862-1864, pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Este vorba de timbrele imprimate în cele trei culori ale steagului național, cu Zimbrul și Vulturul în centru, pe care colecționarii au reale probleme în a le stabili autenticitatea.

Evident, microsemnele emisiunii au fost publicate în lucrările de specialitate, însă procedeul de imprimare, hârtia și nuanțele cernelii fac dificilă trecerea de la teorie la practică.

Numai cel prin mâna căruia au trecut sute de astfel de mărci are ușurința de a spune că un astfel de timbru este sau nu autentic. Noi, restul, trebuie să ne bazăm pe ce am citit despre aceste timbre, iar în rândurile care urmează am să vă spun ce am aflat eu până acum.

Timbrele Principatelor Unite au fost imprimate la Atelia Timbrului din Iași în decembrie 1861 și au fost puse în circulație în ianuarie 1862. Hârtia mărcilor este subțire (pelur), precum hârtia de țigară. Toate cele trei valori se întâlnesc și pe hârtie vărgată (foto), tot subțire, însă doar cele din seria I.

O a doua serie a fost executată la București în 1864, la Presa Autografă, așa cum s-a numit atelierul nou-înființat, unde lucrau tot meșterii de la Atelia Timbrului, cu aceleași scule.

Din mărcile seriei a II-a, doar valorile de 3 și 30 de parale au circulat efectiv, valoarea de 6 parale nefiind pusă în circulație.

Cu toate acestea, în mod eronat se vorbește peste tot despre Emisiunea I și Emisiunea a II-a a mărcilor poștale Principatele Unite.

Corect ar fi – pentru a distinge între cele două momente – să vorbim despre seria I și a II-a, ori despre o primă și o secundară tranșă a acestor mărci poștale.

Decizia de a muta Atelia Timbrului de la Iași la București a avut la bază rațiuni politico-administrative, de vreme ce orașul a fost ales Capitală a celor două principate. Faptul că mutarea s-a suprapus cu hotărârea de a suplimenta numărul de mărci poștale este o coincidență. De altfel, era logic ca ei să se ocupe de suplimentarea stocurilor de timbre, deoarece ei dețineau clișeele celor trei valori.

Meșterii de la Atelia Timbrului imprimaseră în urmă cu trei ani mărcile Cap de Bour emisiunea I (cadru rotund) și pe cele din emisiunea a II-a (cadru dreptunghiular). În acest caz se vorbește în mod corect de emisiuni distincte, de vreme ce desenele diferă.

Multe dintre mărcile poștale de 3 și 30 parale din ceea ce literatura de specialitate consideră a fi „Emisiunea a II-a” – Principatele Unite nu au circulat, de aceea ele sunt mai rare și mai valoroase în stare obliterată, față de cele neștampilate.

Din valoarea de 6 parale nu a circulat niciodată nici măcar o marcă. Motivul e că mărcile din prima serie nu s-au epiuzat așa cum preconizaseră autoritățile, astfel că de cele roșii din seria a II-a nu a mai fost nevoie.

La valoarea de 6 parale nuanța de culoare caracteristică seriei I este roșu-sângeriu.

Cele din seria a II-a sunt de un roșu-cărămiziu sau roșu spre roz.

Procesul de imprimare al mărcilor „Principatele Unite” ne dă și primele două indicii care fac distincție între seria I – trasă la Iași și seria a II-a, trasă la București.

La Iași, ele au fost imprimate marcă cu marcă, pe coli de hârtie, cu ajutorul unui clișeu de oțel – unul pentru fiecare valoare. Cele trei clișee sunt expuse la Muzeul Filatelic.

La București, fiecare dintre cele trei clișee de oțel au fost copiate prin galvanoplastie, rezultând trei planșe cu câte 40 casete (5 rânduri X 8 coloane).

Fiecare dintre cele 40 de casete erau fixate cu ajutorul unor cuie (unul sus, altul jos) pe o placă de lemn. Plăcile celor trei valori se află la Muzeul Național Filatelic.

Lipsa sau prezența urmelor de cuie este primul indiciu care face diferența între seria I și seria a II-a. Fără a cunoaște acest detaliu, mulți spun că respectivele urme sunt „erori”, „microsemne” sau mai rău, că timbrele sunt falsuri.

Tot în procesul de copiere a clișeelor de oțel, la valoarea de 3 parale galben a intervenit o deformare mecanică, una care face ca literele R-I-S din „Scrisorei” să fie unite printr-o linie curbată – ca o „semilună”, dacă ar fi să facem aluzia la Imperiul Otoman sub a cărui suzeranitate ne aflam atunci. La seria I această linie nu există.

Literele și cifrele cu spărturi sunt caracteristice seriei a II-a.

Din cauza faptului că este vorba de procedeul litografic de imprimare, există diferențe între modul în care a aderat cerneala la piatra litografică.

Astfel, unele mărci au mai multe depuneri de cerneală, altele mai puține, iar acest lucru poate fi observat mai cu seamă în cadrul mărcilor.

Imaginea mărcilor din prima serie variază pe aceeași coală, din cauza faptului că imprimarea lor a fost făcută una câte una. De aceea, primele două mărci apar ca fiind clar imprimate, pentru ca următoarele să apară „șterse”, efectul fiind identic cu aplicarea unei ștampile în mod succesiv pe o coală de hârtie. Rezultatul variază pe măsură ce tușul se epuizează. De asemenea, imprimarea manuală a generat și distanțe inegale între mărci.

La seria a II-a, imprimarea fiind făcută cu ajutorul acelor casete fixate pe placa de lemn, aderarea cernelii la piatra litografică este aceeași pentru toate mărcile din coală. Distanța între mărci este întotdeauna aceeași.

Notă: exemplarele nu fac parte din colecția autorului

Spuneam că mărcile ștampilate din Principatele Unite au o valoare mai mare față de cele neștampilate, un prim motiv fiind că mare parte din timbrele seriei a II-a a rămas în arhiva Poștei. Acestă mare parte a fost ulterior scoasă la vânzare și a ajuns la comercianți, apoi la colecționari.

Asta nu înseamnă automat că orice urmă de obliterare crește valoarea unui exemplar din Principatele Unite. O marcă neștampilată e oricând mai valoroasă decât una jumulită de pe plic.

Exemplarele obliterate considerate valoroase sunt cele pe fragment sau pe întreg poștal, cu ștampila lizibilă. Acesta ar trebui să fie – în opinia mea – unicul criteriu pentru stabilirea prețului.

Mai departe, ștampila trebuie să fie una dintre cele știut a fi folosite în perioada de circulație a mărcilor, cu nuanța de tuș corespunzătoare. La sfârșitul secolului al XIX-lea sau la începutul secolului XX, mulți comercianți „sporeau” valoarea mărcilor de 6 parale (cele necirculate, din seria a II-a) prin aplicarea unor ștampile false – unele cu numele unor localități care la vremea  respecivă nici nu aveau birou poștal.

Dacă ștampila este originală, diferența va fi făcută conform rarității ștampilei respective, așa cum au stabilit-o puținele cataloage românești sau cele câteva lucrări de specialitate (Gr. Racoviceanu și Kiriac Dragomir s-au ocupat de aceste aspecte).

Timbrele Principatelor Române și primii pași către cultura vest-europeană

Evoluția mărcilor în perioada clasică (1858 – 1871) începe cu timbrele Cap de Bour emisiunea I și a II-a și se termină cu seria Carol I cu Barbă. Ele reflectă drumul istoric al României de la principate la stat autonom, cu schimbări fundamentale precum trecerea de la calendarul iulian la cel gregorian și reforma monetară. În esență, aspectele filateliei din perioada clasică marchează punct cu punct apropierea României de țările vest-europene în timp ce, sub aspecte geo-politice, rămânea în est.

Cum Principatele Române era sub suzeranitate otomană la începutul acestei perioade, pe primele emisiuni nu se regăsește inscripția „Poșta Română” – pentru că serviciile poștale din cele două Principate nu erau încă instituționalizate, fiind date în concesiune unor operatori privați – iar valorile erau exprimate în parale, moneda Imperiului Otoman, de sub influența căruia urma să ieșim în 1877 (Războiul de Independență).

Până atunci însă, când românii mergeau la surugii de poștă să trimită o scrisoare, băgau mâna în buzunar și scoteau parale, drahme, șfanți sau galbeni. După anul 1829 s-a încheiat monopolul otoman asupra comerțului, astfel că serviciile de expediție scrisori era afacerea unor întreprinzători care luau în concesiune drumurile de poștă – din Muntenia sau din Moldova – pe o perioadă de 4 sau 5 ani, de la stat.

De la alfabetul chirilic la cel latin

Alfabetul oficial al celor două principate era cel chirilic, astfel că pe primele mărci „Cap de Bour” a fost imprimată inscripția ПОРТО СКРИСОРИ (Porto Scrisori) și valorile în ПАР (par). Toate documentele oficiale erau scrise în limba română cu caractere chirilice până în 1862. (…)

Noțiunea de Porto se referă la suma plătită de către destinatar poștașului pentru scrisoarea adusă (vine din fr. port du – suma datorată). Plata scrisorilor se făcea la destinație în multe țări, deoarece – înainte de naționalizarea serviciului postal și de apariția timbrului în 1840 – expeditorii nu aveau nicio garanție că epistolele vor ajunge la destinație. Pe drum, surugii de poștă care transportau bani sau bunuri de valoare erau adesea jefuiți, iar scrisorile fie se pierdeau, fie erau distruse.

Noțiunea de Franco este indisolubil legată de mărcile poștale, a căror aplicare pe scrisoare atestau că plata a fost făcută de expeditor pentru costurile expedierii unei scrisori. Așadar, ar fi fost logic ca pe primele mărci românești Cap de Bour să figureze inscripța Franco (de vreme ce scrisorile erau francate) în loc de cea greșită, Porto.

La mai bine de trei ani după Unirea Principatelor (ianuarie 1859), domnitorul Alexandru Ioan Cuza a renunțat prin decret la alfabetul chirilic în actele oficiale, astfel că pe mărcile poștale emise în acel an (mai 1862) era imprimată – corect – inscripția latină FRANCO SCRISOREI; valorile au rămas, însă, exprimate tot în parale și tot în caractere chirilice (ПАР).

Timbrele cu Zimbrul și Vulturul (foto: 3 Par -emisiunea I) în desen au fost puse în circușație cu o lună înainde de unificarea Poștei Moldovei cu cea din Muntenia (iulie 1862), după imprimarea lor marcă cu marcă de către personalul Ateliei Timbrului Iași, care fusese mutat la București, la nou-înființata Presă Autografă.

 

Imprimarea s-a făcut începând cu decembrie 1861. Pentru imprimare a fost folosit un singur clișeu de oțel pentru fiecare valoare (de 3, 6 și 30 parale).

O serie ulterioară, din 1864 (foto: 3 Par – emisiunea a II-a), a fost imprimată prin copierea celor trei monoclișee de oțel, prin galvanoplastie. Astfel au obținut pentru fiecare valoare câte 40 de clișee de oțel (5 rânduri orizontale care formează 8 coloane pe vertical) fixate cu ajutorul a câte două cuie pe o placă de lemn. Placa astfel obținută se fixa într-un mecanism încă necunoscut, cu ajutorul căruia mărcile erau imprimate pe hârtie, fără a fi nevoie ca meșterul să aplice ștemplul de fiecare dată.

Unificarea celor două poște a fost o măsură care s-a lăsat așteptată, dar care se prefigura încă din 1861, când la Focșani inscripția „Moldova” a fost scoasă de pe jumătatea de jos a ștampilei biroului poștal, urmând a figura pe scrisori doar jumătatea de sus (FOKSHANI) și cifrele interschimbabile care compuneau data din mijloc.

Aceeași decizie (fără niciun fundament oficial) a fost luată de funcționarii biroului poștal din București pe 5 ianuarie 1962, care au eliminat inscriptia WALACHEI de pe ștampilă, urmând ca scrisorile să poarte amprenta cu tuș BUKAREST, până la scoaterea din circulație a ștampilei, pe data de 28 august 1862.

Trecerea Poștei Române la calendarul gregorian

Din ianuarie 1865 circulă pe scrisori emisiunea Cuza, cu figura domnitorului în oval, până la abdicarea acestuia. Este prima emisiune care poartă inscripția „Poșta Română”, alături de mențiunea „FRANCO” și valorile în parale, dar scrise cu litere latine.

Spre sfârșitul lui 1864 se apropia schimbarea tarifului poștal, iar mărcile cu Zimbrul și Vulturul urmau să fie scoase din circulație. Noile mărci, cu efigia lui Cuza în oval (foto: emisiunea Cuza, 5 Parale albastru) , nu erau gata. Șeful Poștei era disperat că litograful Socec nu onora comanda, motiv pentru care nu a mai făcut licitație publică și a comandat alte timbre, de la firma lui Wonneberg. Acestea au fost gata în timp record și aveau efigia în cerc. Numai că, între timp, Socec a livrat timbrele comandate inițial, asa ca a ieșit un mare scandal, în urma căruia Kogălniceanu, care era ministru de interne, a tranșat problema: au fost puse în circulație doar cele în oval. În rest, statul l-a plătit și pe Socec, și pe Wonneberg.

Pentru a complica lucrurile și mai mult, trebuie subliniat că România a folosit calendarul iulian până în 1919, în timp ce calendarul gregorian era folosit în vestul Europei încă din secolul al XVI-lea. Diferența dintre calendarul iulian și cel gregorian era de aproape două săptămâni, până când ziua de 1 aprilie 1919 stil vechi devenea, oficial, ziua de 14 aprilie stil nou.

Poșta Română a adoptat, însă, calendarul gregorian tot printr-un decret al lui Alexandru Ioan Cuza din 18 decembrie 1864, tocmai pentru a evita neînțelegerile în relație cu străinătatea, astfel că, începând din anul ulterior, o scrisoare adusă la poștă pe data de 20 a lunii în curs (pe stil vechi), primea o dată ulterioară (pe stil nou) din luna următoare.

Reforma monetară și primele valori în „bani”

Primele timbre ale principelui suveran Carol I (emisiunea „cu favoriți” – vezi foto) au avut inscripționată, la rândul lor, valoarea în parale, până la reforma monetară din 1867 și primele încercări de eliberare de sub suzeranitatea Imperiului Otoman.

Prima monedă româneasă în „bani” a fost bătută în bronz în 1867 la fabrica Watt&Co din Anglia, la comanda lui Carol I.

În 1868, o încercare similară, pentru valoarea în Lei-aur, a eșuat, dar a dat naștere primei și celei mai râvnite monede românești, bătută în doar 200 de exemplare, care nu au fost puse în circulație.

Tot în 1868 a fost imprimată pe timbre valoarea monedei naționale, pentru prima oară exprimată în „bani” pe emisiunea „Carol I cu favoriți”, efigia în cerc (Valoarea de 4 bani – foto stânga). Valorile în Lei au apărut mult mai târziu, în 1893, pe emisiunea „Carol I Spic de grâu”, conform tarifelor vremii cu privire la expedițiile în străinătate. România era regat din 1881, odată cu încoronarea lui Carol I ca rege al românilor.