Timbrele Principatelor Române și primii pași către cultura vest-europeană

Evoluția mărcilor în perioada clasică (1858 – 1871) începe cu timbrele Cap de Bour emisiunea I și a II-a și se termină cu seria Carol I cu Barbă. Ele reflectă drumul istoric al României de la principate la stat autonom, cu schimbări fundamentale precum trecerea de la calendarul iulian la cel gregorian și reforma monetară. În esență, aspectele filateliei din perioada clasică marchează punct cu punct apropierea României de țările vest-europene în timp ce, sub aspecte geo-politice, rămânea în est.

Cum Principatele Române era sub suzeranitate otomană la începutul acestei perioade, pe primele emisiuni nu se regăsește inscripția „Poșta Română” – pentru că serviciile poștale din cele două Principate nu erau încă instituționalizate, fiind date în concesiune unor operatori privați – iar valorile erau exprimate în parale, moneda Imperiului Otoman, de sub influența căruia urma să ieșim în 1877 (Războiul de Independență).

Până atunci însă, când românii mergeau la surugii de poștă să trimită o scrisoare, băgau mâna în buzunar și scoteau parale, drahme, șfanți sau galbeni. După anul 1829 s-a încheiat monopolul otoman asupra comerțului, astfel că serviciile de expediție scrisori era afacerea unor întreprinzători care luau în concesiune drumurile de poștă – din Muntenia sau din Moldova – pe o perioadă de 4 sau 5 ani, de la stat.

De la alfabetul chirilic la cel latin

Alfabetul oficial al celor două principate era cel chirilic, astfel că pe primele mărci „Cap de Bour” a fost imprimată inscripția ПОРТО СКРИСОРИ (Porto Scrisori) și valorile în ПАР (par). Toate documentele oficiale erau scrise în limba română cu caractere chirilice până în 1862. (…)

Noțiunea de Porto se referă la suma plătită de către destinatar poștașului pentru scrisoarea adusă (vine din fr. port du – suma datorată). Plata scrisorilor se făcea la destinație în multe țări, deoarece – înainte de naționalizarea serviciului postal și de apariția timbrului în 1840 – expeditorii nu aveau nicio garanție că epistolele vor ajunge la destinație. Pe drum, surugii de poștă care transportau bani sau bunuri de valoare erau adesea jefuiți, iar scrisorile fie se pierdeau, fie erau distruse.

Noțiunea de Franco este indisolubil legată de mărcile poștale, a căror aplicare pe scrisoare atestau că plata a fost făcută de expeditor pentru costurile expedierii unei scrisori. Așadar, ar fi fost logic ca pe primele mărci românești Cap de Bour să figureze inscripța Franco (de vreme ce scrisorile erau francate) în loc de cea greșită, Porto.

La mai bine de trei ani după Unirea Principatelor (ianuarie 1859), domnitorul Alexandru Ioan Cuza a renunțat prin decret la alfabetul chirilic în actele oficiale, astfel că pe mărcile poștale emise în acel an (mai 1862) era imprimată – corect – inscripția latină FRANCO SCRISOREI; valorile au rămas, însă, exprimate tot în parale și tot în caractere chirilice (ПАР).

Timbrele cu Zimbrul și Vulturul (foto: 3 Par -emisiunea I) în desen au fost puse în circușație cu o lună înainde de unificarea Poștei Moldovei cu cea din Muntenia (iulie 1862), după imprimarea lor marcă cu marcă de către personalul Ateliei Timbrului Iași, care fusese mutat la București, la nou-înființata Presă Autografă.

 

Imprimarea s-a făcut începând cu decembrie 1861. Pentru imprimare a fost folosit un singur clișeu de oțel pentru fiecare valoare (de 3, 6 și 30 parale).

O serie ulterioară, din 1864 (foto: 3 Par – emisiunea a II-a), a fost imprimată prin copierea celor trei monoclișee de oțel, prin galvanoplastie. Astfel au obținut pentru fiecare valoare câte 40 de clișee de oțel (5 rânduri orizontale care formează 8 coloane pe vertical) fixate cu ajutorul a câte două cuie pe o placă de lemn. Placa astfel obținută se fixa într-un mecanism încă necunoscut, cu ajutorul căruia mărcile erau imprimate pe hârtie, fără a fi nevoie ca meșterul să aplice ștemplul de fiecare dată.

Unificarea celor două poște a fost o măsură care s-a lăsat așteptată, dar care se prefigura încă din 1861, când la Focșani inscripția „Moldova” a fost scoasă de pe jumătatea de jos a ștampilei biroului poștal, urmând a figura pe scrisori doar jumătatea de sus (FOKSHANI) și cifrele interschimbabile care compuneau data din mijloc.

Aceeași decizie (fără niciun fundament oficial) a fost luată de funcționarii biroului poștal din București pe 5 ianuarie 1962, care au eliminat inscriptia WALACHEI de pe ștampilă, urmând ca scrisorile să poarte amprenta cu tuș BUKAREST, până la scoaterea din circulație a ștampilei, pe data de 28 august 1862.

Trecerea Poștei Române la calendarul gregorian

Din ianuarie 1865 circulă pe scrisori emisiunea Cuza, cu figura domnitorului în oval, până la abdicarea acestuia. Este prima emisiune care poartă inscripția „Poșta Română”, alături de mențiunea „FRANCO” și valorile în parale, dar scrise cu litere latine.

Spre sfârșitul lui 1864 se apropia schimbarea tarifului poștal, iar mărcile cu Zimbrul și Vulturul urmau să fie scoase din circulație. Noile mărci, cu efigia lui Cuza în oval (foto: emisiunea Cuza, 5 Parale albastru) , nu erau gata. Șeful Poștei era disperat că litograful Socec nu onora comanda, motiv pentru care nu a mai făcut licitație publică și a comandat alte timbre, de la firma lui Wonneberg. Acestea au fost gata în timp record și aveau efigia în cerc. Numai că, între timp, Socec a livrat timbrele comandate inițial, asa ca a ieșit un mare scandal, în urma căruia Kogălniceanu, care era ministru de interne, a tranșat problema: au fost puse în circulație doar cele în oval. În rest, statul l-a plătit și pe Socec, și pe Wonneberg.

Pentru a complica lucrurile și mai mult, trebuie subliniat că România a folosit calendarul iulian până în 1919, în timp ce calendarul gregorian era folosit în vestul Europei încă din secolul al XVI-lea. Diferența dintre calendarul iulian și cel gregorian era de aproape două săptămâni, până când ziua de 1 aprilie 1919 stil vechi devenea, oficial, ziua de 14 aprilie stil nou.

Poșta Română a adoptat, însă, calendarul gregorian tot printr-un decret al lui Alexandru Ioan Cuza din 18 decembrie 1864, tocmai pentru a evita neînțelegerile în relație cu străinătatea, astfel că, începând din anul ulterior, o scrisoare adusă la poștă pe data de 20 a lunii în curs (pe stil vechi), primea o dată ulterioară (pe stil nou) din luna următoare.

Reforma monetară și primele valori în „bani”

Primele timbre ale principelui suveran Carol I (emisiunea „cu favoriți” – vezi foto) au avut inscripționată, la rândul lor, valoarea în parale, până la reforma monetară din 1867 și primele încercări de eliberare de sub suzeranitatea Imperiului Otoman.

Prima monedă româneasă în „bani” a fost bătută în bronz în 1867 la fabrica Watt&Co din Anglia, la comanda lui Carol I.

În 1868, o încercare similară, pentru valoarea în Lei-aur, a eșuat, dar a dat naștere primei și celei mai râvnite monede românești, bătută în doar 200 de exemplare, care nu au fost puse în circulație.

Tot în 1868 a fost imprimată pe timbre valoarea monedei naționale, pentru prima oară exprimată în „bani” pe emisiunea „Carol I cu favoriți”, efigia în cerc (Valoarea de 4 bani – foto stânga). Valorile în Lei au apărut mult mai târziu, în 1893, pe emisiunea „Carol I Spic de grâu”, conform tarifelor vremii cu privire la expedițiile în străinătate. România era regat din 1881, odată cu încoronarea lui Carol I ca rege al românilor.