Mărcile poștale „Principatele Unite”: Diferențe ușor de reținut între seriile 1862 și 1864

Mărcile poștale clasice românești includ emisiunea Principatele Unite, care a circulat perioada 1862-1864, pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza. Este vorba de timbrele imprimate în cele trei culori ale steagului național, cu Zimbrul și Vulturul în centru, pe care colecționarii au reale probleme în a le stabili autenticitatea.

Evident, microsemnele emisiunii au fost publicate în lucrările de specialitate, însă procedeul de imprimare, hârtia și nuanțele cernelii fac dificilă trecerea de la teorie la practică.

Numai cel prin mâna căruia au trecut sute de astfel de mărci are ușurința de a spune că un astfel de timbru este sau nu autentic. Noi, restul, trebuie să ne bazăm pe ce am citit despre aceste timbre, iar în rândurile care urmează am să vă spun ce am aflat eu până acum.

Timbrele Principatelor Unite au fost imprimate la Atelia Timbrului din Iași în decembrie 1861 și au fost puse în circulație în ianuarie 1862. Hârtia mărcilor este subțire (pelur), precum hârtia de țigară. Toate cele trei valori se întâlnesc și pe hârtie vărgată (foto), tot subțire, însă doar cele din seria I.

O a doua serie a fost executată la București în 1864, la Presa Autografă, așa cum s-a numit atelierul nou-înființat, unde lucrau tot meșterii de la Atelia Timbrului, cu aceleași scule.

Din mărcile seriei a II-a, doar valorile de 3 și 30 de parale au circulat efectiv, valoarea de 6 parale nefiind pusă în circulație.

Cu toate acestea, în mod eronat se vorbește peste tot despre Emisiunea I și Emisiunea a II-a a mărcilor poștale Principatele Unite.

Corect ar fi – pentru a distinge între cele două momente – să vorbim despre seria I și a II-a, ori despre o primă și o secundară tranșă a acestor mărci poștale.

Decizia de a muta Atelia Timbrului de la Iași la București a avut la bază rațiuni politico-administrative, de vreme ce orașul a fost ales Capitală a celor două principate. Faptul că mutarea s-a suprapus cu hotărârea de a suplimenta numărul de mărci poștale este o coincidență. De altfel, era logic ca ei să se ocupe de suplimentarea stocurilor de timbre, deoarece ei dețineau clișeele celor trei valori.

Meșterii de la Atelia Timbrului imprimaseră în urmă cu trei ani mărcile Cap de Bour emisiunea I (cadru rotund) și pe cele din emisiunea a II-a (cadru dreptunghiular). În acest caz se vorbește în mod corect de emisiuni distincte, de vreme ce desenele diferă.

Multe dintre mărcile poștale de 3 și 30 parale din ceea ce literatura de specialitate consideră a fi „Emisiunea a II-a” – Principatele Unite nu au circulat, de aceea ele sunt mai rare și mai valoroase în stare obliterată, față de cele neștampilate.

Din valoarea de 6 parale nu a circulat niciodată nici măcar o marcă. Motivul e că mărcile din prima serie nu s-au epiuzat așa cum preconizaseră autoritățile, astfel că de cele roșii din seria a II-a nu a mai fost nevoie.

La valoarea de 6 parale nuanța de culoare caracteristică seriei I este roșu-sângeriu.

Cele din seria a II-a sunt de un roșu-cărămiziu sau roșu spre roz.

Procesul de imprimare al mărcilor „Principatele Unite” ne dă și primele două indicii care fac distincție între seria I – trasă la Iași și seria a II-a, trasă la București.

La Iași, ele au fost imprimate marcă cu marcă, pe coli de hârtie, cu ajutorul unui clișeu de oțel – unul pentru fiecare valoare. Cele trei clișee sunt expuse la Muzeul Filatelic.

La București, fiecare dintre cele trei clișee de oțel au fost copiate prin galvanoplastie, rezultând trei planșe cu câte 40 casete (5 rânduri X 8 coloane).

Fiecare dintre cele 40 de casete erau fixate cu ajutorul unor cuie (unul sus, altul jos) pe o placă de lemn. Plăcile celor trei valori se află la Muzeul Național Filatelic.

Lipsa sau prezența urmelor de cuie este primul indiciu care face diferența între seria I și seria a II-a. Fără a cunoaște acest detaliu, mulți spun că respectivele urme sunt „erori”, „microsemne” sau mai rău, că timbrele sunt falsuri.

Tot în procesul de copiere a clișeelor de oțel, la valoarea de 3 parale galben a intervenit o deformare mecanică, una care face ca literele R-I-S din „Scrisorei” să fie unite printr-o linie curbată – ca o „semilună”, dacă ar fi să facem aluzia la Imperiul Otoman sub a cărui suzeranitate ne aflam atunci. La seria I această linie nu există.

Literele și cifrele cu spărturi sunt caracteristice seriei a II-a.

Din cauza faptului că este vorba de procedeul litografic de imprimare, există diferențe între modul în care a aderat cerneala la piatra litografică.

Astfel, unele mărci au mai multe depuneri de cerneală, altele mai puține, iar acest lucru poate fi observat mai cu seamă în cadrul mărcilor.

Imaginea mărcilor din prima serie variază pe aceeași coală, din cauza faptului că imprimarea lor a fost făcută una câte una. De aceea, primele două mărci apar ca fiind clar imprimate, pentru ca următoarele să apară „șterse”, efectul fiind identic cu aplicarea unei ștampile în mod succesiv pe o coală de hârtie. Rezultatul variază pe măsură ce tușul se epuizează. De asemenea, imprimarea manuală a generat și distanțe inegale între mărci.

La seria a II-a, imprimarea fiind făcută cu ajutorul acelor casete fixate pe placa de lemn, aderarea cernelii la piatra litografică este aceeași pentru toate mărcile din coală. Distanța între mărci este întotdeauna aceeași.

Notă: exemplarele nu fac parte din colecția autorului

Spuneam că mărcile ștampilate din Principatele Unite au o valoare mai mare față de cele neștampilate, un prim motiv fiind că mare parte din timbrele seriei a II-a a rămas în arhiva Poștei. Acestă mare parte a fost ulterior scoasă la vânzare și a ajuns la comercianți, apoi la colecționari.

Asta nu înseamnă automat că orice urmă de obliterare crește valoarea unui exemplar din Principatele Unite. O marcă neștampilată e oricând mai valoroasă decât una jumulită de pe plic.

Exemplarele obliterate considerate valoroase sunt cele pe fragment sau pe întreg poștal, cu ștampila lizibilă. Acesta ar trebui să fie – în opinia mea – unicul criteriu pentru stabilirea prețului.

Mai departe, ștampila trebuie să fie una dintre cele știut a fi folosite în perioada de circulație a mărcilor, cu nuanța de tuș corespunzătoare. La sfârșitul secolului al XIX-lea sau la începutul secolului XX, mulți comercianți „sporeau” valoarea mărcilor de 6 parale (cele necirculate, din seria a II-a) prin aplicarea unor ștampile false – unele cu numele unor localități care la vremea  respecivă nici nu aveau birou poștal.

Dacă ștampila este originală, diferența va fi făcută conform rarității ștampilei respective, așa cum au stabilit-o puținele cataloage românești sau cele câteva lucrări de specialitate (Gr. Racoviceanu și Kiriac Dragomir s-au ocupat de aceste aspecte).

Seria „impresiune defectuoasă” din 1872. Patru microsemne comune ale mărcilor poștale litografiate „Carol cu barbă”

Mărcile poștale de 10 Bani și 50 Bani nedantelate, impresiune defectuoasă, fac parte din seria a treia – și ultima – a timbrelor litografiate Carol cu barbă, ultimele din perioada clasică românească. Raritatea seriei constă în faptul că aceste două valori care o compun au circulat numai în intervalul august – octombrie 1872. Aici prezint valoarea de 10 bani (pe hârtie vărgată) și pe cea de 50 de bani (pe hârtie albă), ambele neștampilate. Tot aici voi reda ce am găsit  cu privire la microsemnele acestor mărci poștale litografiate, dar și în ce constă diferența dintre MNH și VLH atunci când cumpărăm sau vindem.

Articolul este mai degrabă o centralizare a informațiilor publicate de-a lungul vremii cu privire la seriile Carol cu barbă, mai exact ceea ce eu am găsit cu privire la aceste mărci.

Timbrele Carol cu barbă sunt clasificate în trei serii în lucrările de specialitate, fără a fi cunoscute date exacte cu privire la circulația acestora. Autorii citați mai jos au stabilit datele de punere și retragere din circulație în mod aproximativ, pe baza datelor timpurii sau târzii ale ștampilelor de pe scrisori:

Prima serie (nedantelată):

• 5 bani roșu-vermilion (întâlnită în circulație în perioada ianuarie 1871 – aprilie 1872) sau carmin (august 1871 – septembrie 1872), după Liviu Cristea.
• 10 bani portocaliu și galben (early date: ianuarie 1871 – Ioan Popescu, aprilie 1871 – Liviu Cristea)
• 10 bani albastru (decembrie 1871)
• 15 bani (early date: martie 1872, 11 februarie 1872 după Kiriac Dragomir)
• 25 bani brun (ianuarie 1871, 6 martie 1871 Liviu Cristea)

A doua serie (dantelată):

• 5 bani carmin (martie 1872)
• 10 bani albastru (februarie 1872 – Liviu Cristea, martie 1872 – Ioan Popescu)
• 25 bani sepia/brun (martie 1872)

A treia serie (nedantelată, tipar defectuos)

• 10 bani albastru/ultramarin (august – octombrie 1872)
• 50 bani fond albastru-efigia roșie (august – octombrie 1872)

Rezultă astfel că primele valori au circulat începând cu luna ianuarie 1871, conform Eduard Cohen, citate de Ioan Popescu în Filatelia, „Mărcile românești litografiate. Emisiunea din 1871-1872”.

Alți autori sunt de părere că aceste mărci au fost puse în circulație în februarie 1871 (Gerges Brunel) sau în aprilie 1871 (Rudolf Zocsack, Petre Murea).

Aceste mărci au fost retrase din circulație la 15 octombrie 1872 când au fost înlocuite cu noile mărci poștale din emisiunea „Paris”.

Desenul mărcilor Carol cu barbă

Ca particularitate a desenului, mărcile au același cadru al emisiunii precedente – Carol cu favoriți 1869 (emisiunea a treia) – dar cu efigia domnitorului schimbată, purtând barbă în loc de favoriți.

În articolul „Prima emisiune «Carol cu barbă plină» – 1871” semnat de dr. Liviu Cristea, autorul notează că în anul respectiv Principatele române duceau lipsă de mărci, ca urmare a intensificării corespondenței pe noile rute comerciale (terestre, maritime sau fluviale):

„În acel an, 1871, Principatele Unite așteptau livrarea comenzii din 1869/1870 de 20 de milioane mărci poștale plasată (…) la Monetăria Statului Francez (în speță lui Anatole Hulot). (…)

Din cauza războiului franco-prusac, confecționarea planșelor și imprimarea mărcilor poștale românești a întârziat timp de aproape doi ani.

Între timp, (la) Administrația poștală a Principatelor Unite (…) au fost luate măsuri pentru ca imprimarea însemnelor poștale să se facă la București. (…)

Astfel ajungem la o nouă comandă, plasată lui I.V. Socec din București. (…) Pentru realizarea noilor mărci, litograful Sander a reținut cadrul desenelor emisiunii anterioare pentru cele trei valori comandate, adică 5 bani roșu, 10 bani galben și 25 de bani brun. (…)

Cadrul rămânând neschimbat, litograful și-a concentrat atenția asupra efigiei”.

Microsemne comune pentru mărcile Carol cu barbă

Vladimir Bobeica a scris publicat în revista Filatelia un articol dedicate exclusiv celor patru microsemne comune pentru toate mărcile Carol cu barbă (vezi facsimil). Așa cum arăta Leonard Pașcanu într-un studiu ulterior, ele sunt mai multe, dar acestea patru pot fi cercetate cu ușurință, la o primă privire, la fel ca întreruperea din vârful de sus al stelei de pe mărcile de 40 Par Cap de bour emisiunea a II-a sau precum punctul de lângă litera R din România la emisiunea Paris.

Reproduc din articolul „Un element de expertizare la emisiunile 1869-1872” de Vladimir Bobeica:

„În desenul prezentat sunt arătate aceste semne: ele constau în câte două liniuțe fine (câte două în fiecare parte) în spațiile albe ale meandrelor în dreptul literei M din ROMÂNIA (în dreapta) și a literei T din POȘTA (în stânga).

• Liniuțele din partea dreaptă sunt amplasate simetric față de cele din stânga, adică exact la aceeași înălțime: semnul 1 în linie cu 3, iar semnul 2 – cu 4.
• Precizez totodată că semnele 1 și 3 sunt trase exact în continuarea primului picior al lui M și – respectiv – în continuarea laturii de jos a piciorului lui T
• La mărcile cu cadrul de culoare mai deschisă (…) semnele se disting, desigur, mai greu pe când la cele cu cadrul în nuanțe de culoare închisă semnele se observă chiar și fără lupă. (…)
• În general, semnele din dreapta se observă mai ușor decât cele din stânga.

În toate ocaziile de verificare trebuie plecat de la un fapt cert: pe clișeul original al mărcilor respective sunt trase aceste liniuțe. Este deci necesar să ne gândim în ce fel (ținând seama de tehnica imprimării litografice, de culoare, de faptul dacă impresiunea este cu tuș mult sau puțin etc.) existența certă a semnelor se poate manifesta pe mărci. Atunci, cu siguranță, se descoperă cel puțin unul din aspectele posibile(liniuță întreagă, liniuță – sau numai un punct, un vârf – parțială, abia pornită fie dinspre dreapta, fie dinspre stânga liniuță întreruptă) la cel puțin unul dintre cele patru semne”.

Într-o notă de subsol la articol, redacția Filatelia preciza și ce rol ar fi putut juca aceste microsemne în procesul de imprimare:

„Această particularitate, semnalată de autor în Berner Briefmarken Zeitung nr. 7/1958 nu a fost încă publicată în presa de specialitate din țară. (…) În cursul discuțiilor pe marginea acestei comunicări s-a formulat și ipoteza că aceste semne simetrice ar fi avut caracter de puncte de reper pentru amplasarea corectă a efigiei în cadrul desenului mărcilor”.

Analiza mărcii de 10 Bani – impresiune defectuoasă

Marca de 10 Bani din colecția mea este cea descrisă în Catalogul Mărcilor Poștale Românești 1974 de Kiriac Dragomir ca 34yb (ultramarin lăpos pe hârtie vărgată gri-gălbuie).

„Urmare imediată sau concomitent cu tirajul (întrerupt) al mărcii de 10 bani albastru de Prusia, avem un al doilea tiraj, de asemenea redus, deosebindu-se prin culoarea tiparului și al structurii hârtiei: cerneala are la bază culoarea ultramarin lăptos, iar hârtia prezintă vărgături verticale, coala având și câte o vărgătură orizontală la fiecare 28 mm distanță, atingând 60% din mărci. Fiecare marcă cuprinde în interiorul cadrului (pe o lățime de cca 19,5 mm) câte 13 linii verticale (la fiecare 1,5 mm câte o linie) și eventual una orizontală”.

10 Bani Carol cu barba impresiune defectuoasa

Analiza mărcii de 50 Bani – impresiune defectuoasă

În articolul „Caracteristici ale mărcii de 50 Bani Carol cu Barbă (emisiune defectuoasă)”  din revista Filatelia, Leonard Pașcanu redă 7 microsemne, dintre care la pozițiile 1 și 3 le regăsim și pe cele amintite anterior. Le voi ilustra cu o marcă de 50 Bani din colecția mea (foto).

50 bani Carol cu barba impresiune defectuoasa

1. „O liniuță fină albastră orizontală, situată în segmentul trei din greaca stângă a cadrului, deasupra literei T din POȘTA.
2. O fină liniuță albastră verticală, situată în segmentul doi din greacă, în partea dreaptă, deasupra primei bucle a literei R din ROMÂNĂ.
3. Două fine linii albastre, orizontale și paralele, situate în segmentul trei din greacă, în partea dreaptă, deasupra literei M din ROMÂNĂ.
4. O linie fină albastră, ondulată, care începe deasupra primului picior al literei N din România,continuă prin segmentul cinci din gracă, tăind apoi cele două linii din cadru, pentru a apărea din nou în afara mărcii. (…)
5. O liniuță fină verticală, situată în partea de jos a celui de-al cincilea segment din greacă, din dreapta, deasupra literei A din ROMÂNĂ
6. O bară verticală foarte fină, situate în cartușul drept al valorii, în fața cifrei 5.
7. O bară verticală foarte fină, situată în cartușul stâng al valorii, în spatele lui 0 (zero-n.n.)” (vezi facsimil jos).

Ce se vede pe verso

Prezența șarnierei la mărcile poștale românești înainte de 1900 este aproape inevitabilă, dat fiind faptul că filateliștii din perioada respectivă nu dispuneau de clasoare cu benzi transparente, nici de ștraifuri autoadezive, astfel că timbrele erau fixate cu șarniere în albume cu foi albe.

O analiză atentă pe verso mărcilor poștale clasice românești sau a celor moderne va arăta că majoritatea celor prezentate din rațiuni comerciale drept MNH (mint not hinged) sunt de fapt VLH (very low hinged). Este vorba despre o depreciere ușoară a gumei de pe verso în locul în care odată era fixată șarniera care, oricum, nu afectează valoarea mărcilor de vreme ce toate cataloagele nu depunctează mărcile cu urme de șarnieră emise înainte de 1900. Prezența unei a doua șarniere scade însă valoarea mărcii.

Verso 10 Bani Carol cu barbă impresiune defectuoasă

În toate cazurile măriclor poștale VLH este vorba despre îndepărtarea atentă a șarnierei de către un filatelist (colecționar sau vânzător) cu o minimă afectare a gumei de pe verso. Acestea sunt cazurile de succes.

Situația contrară are efecte dezastruoase: șarniera este îndepărtată cu tot cu gumă, ori cu o parte din hârtia mărcii, caz în carea piesa apare subțiată.

Lipsa unei urme de șarnieră (din rațiunile arătate) ridică semne de întrebare și reclamă o atenție deosebită: marca ar putea fi falsificată sau regumată, cazuri în care valoarea este aproape nulă.

De aceea, o marcă poștală cu șarniera atașată (se poate stabili astfel și perioada în care s-a folosit acel tip de șarnieră) sau cu urme fine de fixare este de preferat în 99% din achiziții.

Verso 50 Bani Carol cu barbă impresiune defectuoasă

În mai puțin 1% din cazuri se pot întâlni mărci clasice Mint, fără urme de șarnieră, ceea ce ar însemna că:

• Timbrele respective nu au fost expuse niciodată în cei peste 100 de ani sau nu au făcut obiectul unei colecții.
• În primii 80-90 de ani de la emiterea lor au fost păstrate fără nicun fel de fixare între paginile unui album până la inventarea clasoarelor cu benzi transparente sau a ștraifurilor autoadezive la mijlocul secolului 20.
• Au făcut parte dintr-un bloc de mai multe mărci, din care au fost decupate și vândute separat. Pentru că valoarea unui bloc filatelic este exponențial (nu aritmetic) mai mare decât suma valorii mărcilor care îl compun, această ultimă situație este foarte puțin probabilă. Ea a existat, dar întotdeauna a fost legată de ignoranță sau deprecierea într-un fel anume a blocului respectiv, fapt care l-a determinat pe colecționar să prefere o marcă neatinsă în detrimentul unui întreg afectat.

---

Bibliografie:

Liviu Cristea – „Prima emisiunea Carol cu barbă plină – 1871” partea I, Revista Filatelia.

Liviu Cristea – „Prima emisiunea Carol cu barbă plină – 1871” partea a II-a, Revista Filatelia.

Vladimir Bobeica – „Un element de expertizare la emisiunile 1869-1872”, Revista Filatelia.

Leonard Pașcanu – „Caracteristici ale mărcii de 50 Bani Carol cu Barbă (emisiune defectuoasă)”, Revista Filatelia.

Kiriac Dragomir, Catalogul Mărcilor Poștale Românești 1974

Corneliu Spineanu, Catalogul Mărcilor Poștale Românești 1984

 

Cărțile poștale din „Colecția Spada” și una dintre primele piese de maximafilie

Colecția de cărți poștale ilustrate „Spada” ilustrează câte un aspect din fiecare an al aniversărilor „Zilei Independenței”, sărbătorită pe data de 10 mai. Între anii 1895 și 1901 festivitățile constau în parade militare și manevre Armatei (n.n. – termenul potrivit ar fi reenactment) pentru reconstituirea unor aspecte din Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, în urma căruia Principatele Române au ieșit (de jure) de sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Exemplarele din această serie, francate cu timbrele vremii – care îl arată pe Carol I în uniformă militară – au dat naștere la primele piese de maximafilie. Pe una dintre ele, trimisă către Belgia, o descriu în cele ce urmează.

Seria este compusă din ilustrate poștale – toate dedicate Zilei Independenței – și poartă mai multe elemente de identificare.

Exemplarul din colecția mea, reprodus aici, are înscrisă seria A și numărul 15, cu mențiunea „Defilarea Școlei de Oficeri 10 Maiu 1899”.

Alte cărți poștale din Colecția Spada pot fi văzute pe Vechiul-Regat:

• Seria A No. 11 „10 maiu 1897. Defilarea oficerilor”,
• Seria A No. 10 „Generalul Comandant al Corpului 2 armată. 10 Maiu 1897”,
• Seria A No. 12 „Școla de Artileriești Geniu. 10 Maiu 1900”.

Există și „Colecția Santinela” care ilustrează aceleași evenimente.

Participarea Regelui Carol I la manevrele militare

La manevrele militare din 1895 a participat și Regele Carol I împreună cu familia regală. O carte poștală care ilustrează momentul respectiv (vezi facsimil) este reprodusă în articolul „Colecția Spada și manevrele regale din 1895” semnat de Vasile Roman în Revista Filatelia. Redau urmărorul pasaj din articolul citat:

„Am încercat să merg pe firul evenimentelor până la momentul când fotograful a imortalizat familia regală și pe invitații săi la aceste manevre din anul 1895. Astfel, aflăm că pe data de 26 septembrie 1895, după sfințirea podului de la Cernavodă, Regele a plecat la manevrele care s-au sfârșit la forturile de lângă București. (…) De aici, Carol I, împreună cu Altețele regale, Principii Leopold și Wilhelm de Hohenzollern, au mers cu trenul regal la Fortul Mogoșoaia. În acest loc suveranul a vizitat fortul și a cerut explicații asupra balonului captive ce era înălțat pentru observarea mișcărilor «trupelor inamice» (…)”.

Pasajele ce urmează  în respectivul articol descriu ceea ce se vede pe cartea poștală, care îl înfățișează pe Carol I și pe cei din suita lui la Fortul Mogoșoaia. O reproducere a piesei publicate în respectivul articol ajută doar la a stabili că întregul poștal face parte din Colecția Spada după felul în care este realizată compoziția. Se observă spațiul lăsat liber sub imagine, de 1/3 din cartea poștală, însă alte elemente nu se disting.

Vorbim despre un articol din Revista Filatelia a cărui dată exacta nu o pot reda deocamdată, însă știu că acesta a apărut în anii ’70.

Despre raritatea cărților poștale din Colacția Spada nu îl putem crede 100% pe autor, atunci când susține că așteaptă cu interes „intervenții pe această temă din partea altor colecționari”, arătând că „ar mai fi fost descoperite încă patru cărți poștale ilustrate din această serie” (n.n. – el având-o în colecție pe a cincea, necirculată). Trebuie să avem în vedere că autorul nu putea avea cunoștință despre alte asemenea cărți poștale altfel decât din cercul lui de prieteni sau colecționari, iar internetul avea să fie la dispoziția filateliștilor români abia peste 25-30 de ani.

Drumul cărții poștale din București până la Bruxelles

Cartea poștală ilustrată din colecția mea ( verso mai sus) este una circulată, despre care cred că nu a mai ajuns la destinație.

Ea a fost scrisă de un anume Isidor Steindeld pe data de 21 octombrie 1909 și expediată pe data de 22 octombrie către Bruxelles, Belgia, pentru destinatarul locotenent Fritz Nevejans de la Institutul Militar de Cartografie. Expeditorul a menționat că stă pe strada Făurari nr. 27 din București.

Cartea poștală ajunge la Bruxelles pe date de 24 octombrie, unde primește ștampila „Bruxelles Arivee”. Pe verso mai apare o ștampilă „Bruxelles (EST) Depart” cu data de 25 octombrie 1909. Destinatarul era identificat doar cu numele, gradul și locul unde își desfășura activitatea, fără a fi menționată adresa exactă, astfel că este foarte posibil ca această carte poștală să nu îi fi parvenit.

Francatura corespunde cu tariful poștal al vremii, de 10 bani pentru trimiterile în străăinătate, și este compusă din două mărci de câte 1 ban gri + 5 bani verde + 3 bani roșu din emisiunea „Carol I – Tipografiate” (1909). Suveranul este înfățișat în uniforă militară, dar fără colanul purtat pe umărul stâng, așa cum apărea pe emisiunea precedentă, „Gravate” (1908).

Aceeași carte poștală ilustrată, dar necirculată. Sursa: Vechiul-Regat.blogspot.com

Cartea poștală este francată după moda vremii, cu mărcile lipite pe față (cote vue), nu pe verso, așa cum spuneau regulile vremii. Este posibil ca relația dintre cei doi corespondenți să fi fost una filatelică, având în vedere francatura colorată și legătura dintre timbre (Carol I în uniform militară) și tema cazonă. Cu alte cuvinte, este posibil ca expeditorul să fi creat în mod intenționat o ilustrată maximă pentru amicul său din Bruxelles. În conținut – pe care vă las să îl descifrați singuri, dacă puteți – este descrisă parada și ce înseamnă data de 10 Mai 1877 pentru români.

În plan secund se vede ceea ce pare a fi o tribună (n.r. – în piesa necirculată). Se presupune, însă, că Regele se afla – sau urma să se afle – la o tribună amplasată undeva în spatele camerei foto, de vreme ce militarii din imagine unii militari întorc capul spre dreapta, către acel loc. Cum alții din imagine nu o fac, putem presupune că fotografia a fost făcută cu ocazia unei repetiții, în ajunul aniversării. Dacă aveți informații suplimentare, vă stau la dispoziție în secțiunea de comentarii.

 

 

 

GRAFICE: Relația dintre ștampile și timbre în istoria poștală a României (studiu)

Graficele de mai jos arată circulația ștampilelor în perioada 1852-1900 în comparație cu emisiunile și retragerile mărcilor poștale românești. Necesitatea de a studia mai ușor perioadele de circulație a ștampilelor poștale – folosite inițial în Principatele Române, apoi în România – m-a determimnat să realizez trei grafice pe baza datelor publicate de Kiriac Dragomir în lucrarea „Ștampilografie Poștală (România 1822-1910)”. Am făcut același lucru pentru timbre, folosind lucrarea „Catalogul Mărcilor Poștale Românești  ’74” de același autor.

Rațiunea demersului constă în faptul că, astfel, se poate observa mai ușor prima și ultima dată la care aceste ștampile au fost întâlnite pe scrisori și, de asemenea, perioadele în care s-a suprapus circulația lor.

La nevoie, perioadele de circulație ale ștampilelor pot fi comparate cu cele ale mărcilor poștale, redate mai jos, astfel fiind mai ușor de stabilit dacă întregurile poștale din colecție sunt sau nu autentice.

Ștampilelor le sunt dedicate trei grafice: circulația ștampilelor 1852-1870 (cele din Primncipatele Române), circulația ștampilelor 1870-1900 (cele din timpul lui Carol I) și circulația ștampilelor sucursale București (cele folosite în Capitală între 1878-1914).

Mărcilor poștale le sunt dedicate patru grafice, pe care mi-am luat libertatea de a le clasifica altfel decât sunt ele întâlnite în literatura de specialitate. Ultimul grafic explică felul în care sunt marcate cu săgeți mărcile poștale a căror dată de punere în circulație nu este cunoscută sau a căror dată de retragere nu a fost stabilită.

Mi-a fost mai ușor să le consider „Clasice” pe cele din perioada 1858-1970, „Post-clasice” pe cele ale Regelui Carol I, „Moderne” pe cele  din 1900-1918 și „Interbelice” pe cele din 1919-1932.

ȘTAMPILELE POȘTALE

MĂRCILE POȘTALE ROMÂNEȘTI

LEGENDA (ce înseamnă săgețile)

 

 

 

 

 

Ștampilele matricole „Goarnă” din București – un capitol deschis în istoria poștală

Ștampilele matricole „goarnă poștală” sunt cele aplicate pe scrisori de către factorii poștali din București. La Iași, ștampilele matricole folosite de către factorii poștali constau numai în numere, cu înălțimea ciferlor de 10-12 mm. Există două tipuri de ștampile matricole „goarnă” folosite în Capitală: goarnă „veche” (1895-1915) și goarnă „nouă” (1928-1937). Nimeni nu a reușit o clasificare exhaustivă a ștampilelor goarnă, deși au existat multe încercări notabile. Pe cinci dintre ele le redau în rândurile care urmează.

Notă: piesele folosite pentru ilustrarea acestui articol fac parte din colecția autorului.

Ștampilele „goarnă” reprezintă numărul matricol al poștașului și corespund zonelor repartizate acestuia pentru distribuirea corespondenței. Primele motive pentru introducerea ștampilelor goarnă veche erau legate de identificarea responsabilului pentru greșeli în manipularea corespondenței sau întârzieri în livrarea acesteia.

Pe lângă aceste funcții, Kiriac Dragomir arată – în lucrarea „Ștampilografie Poștală (România 1822-1910)” – că ștampilele „goarnă veche” se mai foloseau pentru:

• Anularea mărcilor poștale rămase neștampilate la expediere
• Anularea mărcilor pentru ziare (în locul ștampilei de zi)
• Marcarea corespondenței pentru identificare celui responsabil pentru distribuirea ei

Ștampila goarnă 55 pe o carte poștală francată cu „Expoziția generală 1906”, datată 3 august 1906

Numerele cunoscute ale ștampilelor „goarnă veche” merg de la 1 până la 208, conform lui Kiriac Dragomir. Tușul ștampilelor „goarnă veche” este negru. Dragomir spune că ele se mai întâlnesc în tuș verde, roșu, albastru, gri sau violet.

Un alt autor, I. Popescu, arăta în articolul „Despre ștampilele Goarnă Poștală” – publicat în Revista Filatelia nr. 5/1962 – că el nu a întâlnit niciodată aceste ștampile în alt tuș decât negru sau violet.

Pompiliu Voiculeț-Lemeny arată într-un alt articol din Fliatelia nr. 3/1966 că el a întâlnit ștampila goarnă nr. 129 în tuș roșu, iar ștampila goarnă nr. 50 în tuș verde.

Ștampila goarnă nr. 156 pe o carte poștală francată cu marca de 5 bani Carol „Spic de grâu”, datată 22 august 1904

Potrivit lui Kiriac Dragomir, raritatea ștampilelor „goarnă veche” crește pe măsură ce crește și numărul matricol. I. Popescu spune și el că „numerele mari sunt mai greu de găsit decât cele mici”.

Arhitectul Cristian Marinescu a documentat, într-un articol din revista Filatelia nr. 2/1995 în ce zone din Capitală a întâlnit anumite numere ale ștampilelor goarnă, din care redau următoarele extrase:

„O concluzie, dar nu certă, ar fi că  în periada 1893-1915 în București funcționau două oficii poștale, unul pentru sectoarele 1și 2, celălalt pentru sectoarele 3 și 4.

O altă concluzie, desprinsă din materialul pe care îl dețin, este că factorii poștali lucrau în cel puțin două schimburi. Aceasta rezultă din ștampilele a două cărți poștale ilustrate plecate simultan din Praga,în data de 6 septembrie 1909, fiind ștampilate (n.n. – în Capitală cu ștampilele București-Cursa) una Cursa 2, cealaltă Cursa 3  și distribuite destinatarului de factori poștali diferiți, respective goarna 33 și goarna 37.

Numerele de pe ștampilele factorilor poștali nu au o anumită ordine în cadrul prezumptivelor oficii poștale existente în acea perioadă. Analizând acest aspect, am constatat că numere foarte diferite ca valoare arondate aceleiași străzi.

Spre exemplu, pentru Calea Victoriei am întâlnit numerele 2, 24, 59,77, 91, 126, 138, 181

Pentru strada Academiei – 10, 12, 47, 48, 56, 86, 114.

Pentru strada Toamnei – 28, 43, 45, 54, 93.

Pentru strada Eldorado – 21, 29, 36, 47, 112.

Deci întâlnim atât numere mari, cât și mici în cadrul oficiilor poștale, neexistând vreun criteriu de alocare a lor”.

Ștampila goarnă nr. 4 peo carte poștală expediată din orașul Coburg, Germania, în București. Ștampila de expediere: 22 ianuarie 1901

Silviu N. Dragomir a arătat în Revista Filatelia (numărul din iulie-august 2007) că a încercat o clasificare exhaustivă a ștampilelor goarnă veche, însă a eșuat. Filatelistul spune că demersul presupune o investigație care nu poate fi făcută de un singur autor.

„Interesant este că după circa 5 ani de lucru intens,planul orașului ajunsese doldora de numere matricole ce nu prezentau vreo legătură între ele, iar biblioraftul se umpluse de circa o mie de file (de la tot atâtea străzi), din păcate fără a spune mare lucru. Ceva, totuși, tot se contura. În centrul Capitalei factorii poștali se succedau neobișnuit de mult, ținându-și unul altuia locul în cele șase curse zilnice, în timp ce spre periferie mișcarea lor aproapecă nu exista. Pentru străzile din centru umplusem și 4-5 file cu adnotări și numere matricole (în general mici) pentru fiecare, iar la periferie nu aveam mai mult de 1-2 goarne purtând numere foarte mari. Unul dintre exemple ar fi strada Sfinților pentru care am găsit următoarele goarne: 41, 42 (violet), 42 (negru), 43, 67, 76, 120, 144 și 151. Culorile, urmărite pe date, arătau că poștașii schimbau tușul utilizat precum ciorapii,descurajând din start orice studiu pe culori. Tipurile de goarnă alternau și ele aiuritor, făcând greu de fixat data schimbărilor”.

Ștampila goarnă nr.43 pe o carte poștală francată cu marca 4 bani „Spic de grâu” (perfin M.K. – M. Kohn) de la Craiova (31 iulie 1904) la București (1 august 1904)

---

BIBLIOGRAFIE:

Kiriac Dragomir – „Ștampilografie Poștală (România 1822-1910)”.

Pompiliu Voiculeț-Lemeny – Discuții  cu privire la ștampilele goarnă poștală, Revista Filatelia nr. 3/1966.

I.Popescu – „Despre ștampilele Goarnă Poștală”, Revista Filatelia nr. 5/1962.

Cristian Marinescu – „Considerații în legătură cu ștampila matricolă goarnă poștală, 1893-1915”, Revista Filatelia nr.2/1995.

Silviu N. Dragomir – „Ștampilele matricole ale factorilor poștali distribuitori din București: Goarnă poștală veche”, Revista Filatelia iulie-august 2007.

 

 

 

 

Timbrele Principatelor Române și primii pași către cultura vest-europeană

Evoluția mărcilor în perioada clasică (1858 – 1871) începe cu timbrele Cap de Bour emisiunea I și a II-a și se termină cu seria Carol I cu Barbă. Ele reflectă drumul istoric al României de la principate la stat autonom, cu schimbări fundamentale precum trecerea de la calendarul iulian la cel gregorian și reforma monetară. În esență, aspectele filateliei din perioada clasică marchează punct cu punct apropierea României de țările vest-europene în timp ce, sub aspecte geo-politice, rămânea în est.

Cum Principatele Române era sub suzeranitate otomană la începutul acestei perioade, pe primele emisiuni nu se regăsește inscripția „Poșta Română” – pentru că serviciile poștale din cele două Principate nu erau încă instituționalizate, fiind date în concesiune unor operatori privați – iar valorile erau exprimate în parale, moneda Imperiului Otoman, de sub influența căruia urma să ieșim în 1877 (Războiul de Independență).

Până atunci însă, când românii mergeau la surugii de poștă să trimită o scrisoare, băgau mâna în buzunar și scoteau parale, drahme, șfanți sau galbeni. După anul 1829 s-a încheiat monopolul otoman asupra comerțului, astfel că serviciile de expediție scrisori era afacerea unor întreprinzători care luau în concesiune drumurile de poștă – din Muntenia sau din Moldova – pe o perioadă de 4 sau 5 ani, de la stat.

De la alfabetul chirilic la cel latin

Alfabetul oficial al celor două principate era cel chirilic, astfel că pe primele mărci „Cap de Bour” a fost imprimată inscripția ПОРТО СКРИСОРИ (Porto Scrisori) și valorile în ПАР (par). Toate documentele oficiale erau scrise în limba română cu caractere chirilice până în 1862. (…)

Noțiunea de Porto se referă la suma plătită de către destinatar poștașului pentru scrisoarea adusă (vine din fr. port du – suma datorată). Plata scrisorilor se făcea la destinație în multe țări, deoarece – înainte de naționalizarea serviciului postal și de apariția timbrului în 1840 – expeditorii nu aveau nicio garanție că epistolele vor ajunge la destinație. Pe drum, surugii de poștă care transportau bani sau bunuri de valoare erau adesea jefuiți, iar scrisorile fie se pierdeau, fie erau distruse.

Noțiunea de Franco este indisolubil legată de mărcile poștale, a căror aplicare pe scrisoare atestau că plata a fost făcută de expeditor pentru costurile expedierii unei scrisori. Așadar, ar fi fost logic ca pe primele mărci românești Cap de Bour să figureze inscripța Franco (de vreme ce scrisorile erau francate) în loc de cea greșită, Porto.

La mai bine de trei ani după Unirea Principatelor (ianuarie 1859), domnitorul Alexandru Ioan Cuza a renunțat prin decret la alfabetul chirilic în actele oficiale, astfel că pe mărcile poștale emise în acel an (mai 1862) era imprimată – corect – inscripția latină FRANCO SCRISOREI; valorile au rămas, însă, exprimate tot în parale și tot în caractere chirilice (ПАР).

Timbrele cu Zimbrul și Vulturul (foto: 3 Par -emisiunea I) în desen au fost puse în circușație cu o lună înainde de unificarea Poștei Moldovei cu cea din Muntenia (iulie 1862), după imprimarea lor marcă cu marcă de către personalul Ateliei Timbrului Iași, care fusese mutat la București, la nou-înființata Presă Autografă.

 

Imprimarea s-a făcut începând cu decembrie 1861. Pentru imprimare a fost folosit un singur clișeu de oțel pentru fiecare valoare (de 3, 6 și 30 parale).

O serie ulterioară, din 1864 (foto: 3 Par – emisiunea a II-a), a fost imprimată prin copierea celor trei monoclișee de oțel, prin galvanoplastie. Astfel au obținut pentru fiecare valoare câte 40 de clișee de oțel (5 rânduri orizontale care formează 8 coloane pe vertical) fixate cu ajutorul a câte două cuie pe o placă de lemn. Placa astfel obținută se fixa într-un mecanism încă necunoscut, cu ajutorul căruia mărcile erau imprimate pe hârtie, fără a fi nevoie ca meșterul să aplice ștemplul de fiecare dată.

Unificarea celor două poște a fost o măsură care s-a lăsat așteptată, dar care se prefigura încă din 1861, când la Focșani inscripția „Moldova” a fost scoasă de pe jumătatea de jos a ștampilei biroului poștal, urmând a figura pe scrisori doar jumătatea de sus (FOKSHANI) și cifrele interschimbabile care compuneau data din mijloc.

Aceeași decizie (fără niciun fundament oficial) a fost luată de funcționarii biroului poștal din București pe 5 ianuarie 1962, care au eliminat inscriptia WALACHEI de pe ștampilă, urmând ca scrisorile să poarte amprenta cu tuș BUKAREST, până la scoaterea din circulație a ștampilei, pe data de 28 august 1862.

Trecerea Poștei Române la calendarul gregorian

Din ianuarie 1865 circulă pe scrisori emisiunea Cuza, cu figura domnitorului în oval, până la abdicarea acestuia. Este prima emisiune care poartă inscripția „Poșta Română”, alături de mențiunea „FRANCO” și valorile în parale, dar scrise cu litere latine.

Spre sfârșitul lui 1864 se apropia schimbarea tarifului poștal, iar mărcile cu Zimbrul și Vulturul urmau să fie scoase din circulație. Noile mărci, cu efigia lui Cuza în oval (foto: emisiunea Cuza, 5 Parale albastru) , nu erau gata. Șeful Poștei era disperat că litograful Socec nu onora comanda, motiv pentru care nu a mai făcut licitație publică și a comandat alte timbre, de la firma lui Wonneberg. Acestea au fost gata în timp record și aveau efigia în cerc. Numai că, între timp, Socec a livrat timbrele comandate inițial, asa ca a ieșit un mare scandal, în urma căruia Kogălniceanu, care era ministru de interne, a tranșat problema: au fost puse în circulație doar cele în oval. În rest, statul l-a plătit și pe Socec, și pe Wonneberg.

Pentru a complica lucrurile și mai mult, trebuie subliniat că România a folosit calendarul iulian până în 1919, în timp ce calendarul gregorian era folosit în vestul Europei încă din secolul al XVI-lea. Diferența dintre calendarul iulian și cel gregorian era de aproape două săptămâni, până când ziua de 1 aprilie 1919 stil vechi devenea, oficial, ziua de 14 aprilie stil nou.

Poșta Română a adoptat, însă, calendarul gregorian tot printr-un decret al lui Alexandru Ioan Cuza din 18 decembrie 1864, tocmai pentru a evita neînțelegerile în relație cu străinătatea, astfel că, începând din anul ulterior, o scrisoare adusă la poștă pe data de 20 a lunii în curs (pe stil vechi), primea o dată ulterioară (pe stil nou) din luna următoare.

Reforma monetară și primele valori în „bani”

Primele timbre ale principelui suveran Carol I (emisiunea „cu favoriți” – vezi foto) au avut inscripționată, la rândul lor, valoarea în parale, până la reforma monetară din 1867 și primele încercări de eliberare de sub suzeranitatea Imperiului Otoman.

Prima monedă româneasă în „bani” a fost bătută în bronz în 1867 la fabrica Watt&Co din Anglia, la comanda lui Carol I.

În 1868, o încercare similară, pentru valoarea în Lei-aur, a eșuat, dar a dat naștere primei și celei mai râvnite monede românești, bătută în doar 200 de exemplare, care nu au fost puse în circulație.

Tot în 1868 a fost imprimată pe timbre valoarea monedei naționale, pentru prima oară exprimată în „bani” pe emisiunea „Carol I cu favoriți”, efigia în cerc (Valoarea de 4 bani – foto stânga). Valorile în Lei au apărut mult mai târziu, în 1893, pe emisiunea „Carol I Spic de grâu”, conform tarifelor vremii cu privire la expedițiile în străinătate. România era regat din 1881, odată cu încoronarea lui Carol I ca rege al românilor.