Epopeea bișnițarilor de presă. Partea I

OLYMPUS DIGITAL CAMERAMotto: „Nebun și prost, făr-adăpost,

M-ai pus să cânt doar ce-ai voit.

Și m-ai scuipat, și m-ai plătit,

Și curvă eu ți-am fost!”

 

Vreau să vă fie foarte clar, încă de la început, că în România nu există presă. Există doar niște businessuri controlate de golani, curve sau infractori cărora noi, jurnaliștii, le spunem moguli de presă.

Să ne înțelegem, n-ai cum să învârți bani la nivelul ăla muncind legal. Mogulii noștri și-au făcut averile imediat după Revoluție, în complicitate cu politicienii de atunci. Lucrurile astea se perpetuează de 30 de ani, de când patronii amintiți făceau bișniță, nu businessuri.

Vă voi dezvălui cum funcționează bișnița de presă: la fel ca oricare alta, doar că e cu informații. Câștigă ăla care reușește să vândă. Nu contează cum, de ce calitate sau cui anume. Contează cât și pentru cât timp.

Dar, pentru că îmi place să îmi definesc termenii chiar din capul locului, businessul e ăla în care câștigă toată lumea: și vânzătorul, care își desface rezultatul muncii lui, și cumpărătorul, căruia îi trebuie acel bun, pe care îl găsește folositor.

Bișnița este la granița dintre înșelăciune și prefăcătorie: șmecherii speculează nevoile proștilor pentru a le vinde ceva pentru care primii n-au contribuit cu nimic și de care ultimii n-au, de fapt, nevoie.

Iată câteva exemple de bișniță cu informații de pe urma cărora beneficiază toată lumea, mai puțin cititorii și telespectatorii.

Păi să zicem că vrei să faci politică, dar nu te cunoaște nimeni: apelezi la un mogul și îi arăți „agenda ta”. El ți-o arată pe a lui, iar dacă datele coincid, te-ai scos. El te face persoană publică, tu îi pompezi bani atunci când ajungi la putere. Adică tu, ca viitor politician, îi promiți să faci sau să nu faci ceva ce intră în atribuțiile tale de serviciu pentru a obține un folos material. Teoretic, se numea trafic de influență sau abuz în serviciu până când definițiile au fost schimbate. Practic, partidul pompează bani în presă, iar presa se face că nu vede ce face partidul.

O zicală în presă spune că jurnalist „adevărat” nu e ăla plătit pentru ce scrie, ci pentru ce nu scrie. Situația se perpetuează de atâta vreme, încât zicala a devenit axiomă.

Mogulul nu o să primească banii direct în cont, dar poate obține contracte de la firmele de casă ale politicianului sau de la cele ale partidului. Se numesc „contracte de publicitate”. Cine are naivitatea – dintre jurnaliști –  că poate scrie, ancheta, dezvălui sau pur și simplu poate vorbi despre nereguli legate de agendele celor doi va fi înlăturat. E ca și cum te-ai pișa contra vântului.

Să zicem că ești avocat: prin statutul profesiei, nu ai voie să îți faci publicitate. De aia nu vedeți reclame la avocați prin oraș. În schimb, nu îl oprește nimeni pe avocat să scrie un editorial și nici pe mogul să comande articole cu sau despre clienții apărătorului. În general, sunt povești lacrimogene despre abuzurile la care au fost supuși de către anchetatori, despre cum sunt pe cale să piardă procesele cu dreptatea în mână, despre cum au fost condamnați de judecători nebuni, care au scris motivarea direct de pe patul de la Psihiatrie. Vă sună cunoscut?

Să zicem că ești medic: evident că nimeni nu te poate opri să tratezi oameni în spitalul de stat, apoi în cel privat. Când ai multe de făcut, o zi are 1.000 de buzunare, zicea Nietzsche. În fiecare încape câte un plic, la o adică, aș putea eu să completez. Dar cine dracu să vină la clinica ta, doar din vorbă-n vorbă, prin recomandări de la pacienți? Cine să cumpere medicamentele pe care tu le prescrii, din moment ce doar tu știi că ești pe mână cu producătorii de pilule? Cine să afle de tratamentul tău minune?

E ca și cum ai vrea să vinzi mașini doar în numele fiabilității lăudate de șoferi. De aia, și medicul are nevoie de presă. Mogulii, căci ei dețin publicațiile, au și ei, la rândul lor, nevoie de medici. Sunt oameni, nu? Se mai îmbolnăvesc. Ia să vedem care e angajatul ăla care scrie despre șpaga la doctor, când patronul lui tocmai s-a vindecat. Dar jurnaliștii sunt jurnaliști, nu sunt simpli angajați, vor sări să îmi spună deontologii (folosesc termenul în sensul strict din DEX). Păi asta spun doar jurnaliștii care nu sunt angajați.

Ca să nu mai continui cu exemplele, să zicem că ești un căcat în ploaie, care cânți, dansezi, gătești, arunci măsline din buric în gură sau dracu mai știe ce talent știi tu că ai. La ce îți folosește că știi doar tu?! De aia ai nevoie de trecere la mogul, ca data viitoare când cânți în ploaie ca un căcat ce ești să te vadă cât mai multă lume. Lumea plătește divertismentul, din divertisment trăiește patronul de presă, iar pe lângă el trăiești și tu, și angajații lui. Nu există publicitate negativă, mai ales când totul e de vânzare.

Ce nu e de vânzare însă? Păi, valorile despre care vorbește o disciplină a filosofiei, care se numește axiologie:

  • onoarea nu e de vânzare
  • demnitatea e incompatibilă cu noțiunea de comerț
  • obiectivitatea e oarbă când vine vorba de bani
  • onestitatea nu are a face cu mercantilismul
  • adevărul e gratis și tocmai de aia e neprețuit

Așadar, de ce ar plăti cititorii pentru jurnalism de calitate, dacă cele cinci noțiuni de mai sus sunt la liber?

Păi, tocmai ca să citească rânduri scrise onorabil, demn, obiectiv, onest și adevărat despre lumea lor, nu despre lumea bișnițarilor cu informații din media sau despre cea a samsarilor de promisiuni din mediul politic.

Plătind pentru știri de calitate, publicul își apropriază presa, și-o ia în stăpânire. Orice jurnalist știe că cititorul este unicul lui stăpân. Dar o știe la modul filosofic, tot așa cum Max Stirner teoretiza că Unicul este omul, iar Lumea e proprietatea lui.

Neplătind pentru informații prelucrate după regulile meseriei de jurnalist, oamenii le vor primi de-a gata de la neguțătorii de adevăruri spuse pe jumătate, de minciuni poleite, de valori false, sau de la profeții unor zei goi. Nu le poți demasca pe toate astea, plătit fiind de cei care le aruncă pe piață.

O regulă a sistemului economic în care trăim este cea a cererii și a ofertei.

În gândirea economică, dacă un bun este rar, automat cererea pentru acel bun este mare, iar prețul – pe măsură. Dacă acel bun este la îndemâna tuturor, cererea scade, iar prețul e mic.

Este, atunci, absolut logic ca un business de presă să funcționeze și el după regulile economiei – asta vor spune toți patronii.

Mai departe, prin echivalență, înseamnă că acei termeni din topul celor căutați pe Google sunt și cei mai mari generatori de trafic, așadar, de profit.

Așa fiind, acei termeni ar trebui să fie și cei de la care în mod obligatoriu ar fi musai să pornească orice demers jurnalistic. Că asta caută oamenii! Apropo, știți care sunt acești termeni?

Dar cum rămâne cu cititorii, cu publicul, în definitiv cu omul căruia îi este destinat, de fapt, produsul jurnalistic?

Faptul că presa de calitate este rară nu e neapărat un lucru bun. Asta înseamnă că e inaccesibilă multora, care sunt prost informați sau dezinformați. Când va deveni de neprețuit, e clar că va fi dispărut cu totul.

Atunci, oamenii vor deveni întru totul manipulați, tot așa cum în lipsa educației, ei rămân proști, în lipsa medicinei – bolnavi, iar în lipsa artei – troglodiți. Evident că viața merge mai departe chiar și așa, dar nu și civilizația.

Așa se face că românii au, în acest moment al istoriei lor, cultura pe care au moștenit-o, existența pe care și-o construiesc și presa pe care o merită.

Dan Puric, handicapat cultural. Analiza unui „futu-ți morții mă-tii” adresat victimelor din Colectiv

Acum cred că vă este clar că oamenii religioși sunt handicapați cultural, cum am scris aici prin 2013, și că Dan Puric – unul dintre ultrașii ortodocși din România – ar trebui ignorat de toată mass-media, după ce a folosit termenul „haimana” cu referire directă la victimele din Colectiv.

Repede au sărit să-l apere unii, încercând un fel de transpunere teatrală a dialogului dintre moderator și Dan Puric la Realitatea Plus, ca și cum „maestrul” ar fi comunicat și cu mâinile (că doar e mim), nu doar cu orificiul bucal.

„Moderator: Este vorba și despre aglomerarea de persoane…

Dan Puric: Bogdane, eu știu asta. Eu am mai zis: Biserica a reacționat foarte bine, foarte înțelept. Că se lipeau două babe de altar și începea: A început Covidu’ în România. Cum a făcut la Colectiv (ridică mâinile – nota redacției care „punea în scenă” dialogul). Haimanalele alea abia se pregăteau cu „Jos Biserica!”, „Jos Patriarhul!”. Dacă ei sunt hrăniți…”

Precizarea dramaturgică „ridică mâinile” nu e de natură a conferi alte sensuri, ascunse, termenului „haimana” și e total neconvingător că Dan Puric avea în vedere o metaforă în locul înțelesului din Dex al termenului, acela de om de nimic, hoinar, pierde-vară.

A te referi astfel la niște tineri care au pierit într-un incendiu, la alte câteva zeci care au murit apoi din vina statului român și a pune sare pe rană altor câtorva sute de victime ale incendiului din Colectiv – supraviețuitori și părinți sau frați ai celor care au decedat – mi se pare o dovadă de handicap cultural.

Vă e clar tuturor că Dan Puric hârciogul clăpăug nu a înțeles nimic din religie în general, de vreme ce morții lui sunt aproape sfinți, iar ai altora – oameni creștini, ca el – sunt „haimanale”.

Nu a înțeles nimic, zic, deoarece primul fior religios al oamenilor s-a petrecut în fața gropii. Frica de moarte și respectul față de cei plecați din comunitate i-au făcut pe oamenii primitivi să creadă și să spere că în moarte e mai mult decât putreziciune și apoi nimic. Ei, în fața cadavrului, nu își contemplau aproapele decedat, ci viitorul iminent al lor și soarta implacabilă a copiilor lor. Erau pătrunși de amestecul nedefinit de disperare, neputință și tristețe propriu oricărui eveniment funebru, sentiment care ne însoțește de atunci, din preistorie. Este, de fapt, un instinct, antagonic celui de „luptă sau fugi” – căci în fața morții nu ai alternative. Un „memento mori” rece, tăios, căruia nu i-au putut opune altceva decât elemente proprii oricărei proto-religii: totemism, animism, ritualuri de înmormântare.

În replica lui Dan Puric stă esența oricărei religii din prezent: Dumnezeul meu e Dumnezeul Adevărat, în vreme ce tu te închini unor idoli. Morții mei sunt venerabili, ai tăi – futu-ți morții mă-tii! Sentimentul nimicniciei în fața morții s-a transformat, treptat, în trufia „celui ales”, a celui „mântuit”, în vreme ce alții sunt sortiți pieirii veșnice. Nu e exclus ca Dan Puric să se creadă nemuritor, de vreme ce își permite astfel de aroganțe. Dar el e mort, doar că nu știe. Am și scris aici.

Un studiu leagă fundamentalismul religios de traumele cerebrale

Prefrontal1

Că oamenii religioși sunt handicapați cultural am mai scris aici și mi-am atras multă muie. Deși atunci foloseam această noțiune mai mult au mai puțin ca pe o figură de stil, un studiu recent arată, în cuvinte puține, că religiozitatea are la bază ceva patogen și că habotnicii sunt pocniți la tărtăcuță, ad litteram.

Mai exact, oamenii de știință au descoperit că anumite leziuni pe creier îi pot face pe oameni să adere la fundamentalismul religios. Studiul a fost realizat pe 119  veterani ai Războiului din Vietnam: cei care aveau leziuni la nivelul cortexului prefrontal dorsolateral erau cei mai puțin dispuși să accepte idei noi și cei mai mai fervenți practicanți ai religiei.

Dar ce este cortexul prefrontal dorsolateral? Un google scurt și afli, bunăoară, că este regiunea lobului frontal care este afectată de schizofrenie. În mod normal, regiunea respectivă este responsabilă cu planificarea, are rol determinant flexibilitatea cognitivă și în gândirea deductivă – exact capitolele la care oamenii religioși stau cel mai prost. Ei cred că altcineva – o ființă metafizică – a planificat deja Totul, inclusiv viața lor, resping ideile noi care – așa cum e și firesc – intră în contradicție totală cu dogma lor, iar de gândire deductivă nici nu mai vorbesc în cazul unor oameni care își explică fiecare aspect al existenței cu „așa a vrut Dumezeu”.

Adică un individ care aude voci și relaționează cu prieteni sau dușmani imaginari poate fi diagnosticat cu schizofrenie, însă câteva miliarde care fac, în esență, cam același lucruri (n.r. – ascultă chemarea lui Dumnezeu, cred că sunt ispitiți de Diavol, etc.) trebuie considerați normali la cap!

Evident, articolul despre studiul se încheie cu un rând dictat de corectitudinea politică potrivit căruia religia nu e o urmare a unei traume pe creier sau că leziunile cerebrale nu duc la fundamentalism religios. Articolul conchide că studiul arată doar cum „lezarea unei anumite părți a creierului ar putea face ca unor persoane să le fie mai dificil a-și reconsidera credința religioasă în prezența unor noi dovezi”.

 

Zorii celui de-al Doilea Ev Mediu în Europa

20131129-d039

 

 

 

 

 

 

 

 

Laicizarea profundă a Europei a început în a doua jumătate a secolului XX, concomitent cu fenomenul multikulti. Pentru ca o civilizaţie să prospere este nevoie ca rata natalităţii să fie de peste 3 copii într-un cuplu, iar pentru a i se asigura perpetuarea încă 25 de ani, este nevoie de cel puţin doi copii.

Mai exact – 2.11, conform documentarului Demographics Explained: the Islamisation of Europe.

Adică un copil pentru fiecare adult. La o rată a natalităţii de 1,8 civilizaţia respectivă este în declin, iar la 1,3 este condamnată la dispariţie. În 2007, rata natalității în Franța era de 1,8; Marea Britanie – 1,6; Germania – 1,3; Grecia – 1,3; Italia – 1,2; Spania – 1,1.

Odată cu emanciparea europenilor faţă de religia creștină, a apărut şi dezinteresul faţă de familia tradiţională. Europeanul civilizat a amânat procreerea după vârsta de 30 de ani sau a renunţat la ideea de a avea copii, în favoarea educaţiei sau a carierei. Imediat ce a realizat că dumnezeul lui – preponderent catolic – nu există, că ştiinţa câştigă din ce în ce mai mult teren în faţa religiei, europeanul a învăţat că viaţa presupune infinit mai mult decât a te căsători, a turna plozi şi a muri. Emancipat faţă de preceptele religiei creștine, individul a realizat că e de preferat să ai mai mulţi parteneri în viaţă, iar în contrast cu familia tradiţională şi-a inventat o monogamie diversificată. (Astăzi poți s-o arzi hetero, homo, bi sau swing, ca-n Antichitate!)

Alţi factori determinanţi care au contribuit la acest fenomen al scăderii natalităţii au fost:

  • Insecuritatea financiară. Dacă la începutul secolului XX individul se pensiona de la acelaşi loc de muncă unde se angajase în tinereţe, la sfârşitul acestui secol, individul schimba, de-a lungul vieţii, mai multe job-uri. Toţi ştiu să facă de toate, puţini ştiu să facă ceva cu adevărat.
  • Criza economică. Traiul pe datorie a devenit singurul stil de viaţă. Individul acumulează datorii încă de dinainte să înceapă să muncească, adică să facă bani. Macroeconomic, toate statele au datorii externe, toată lumea e datoare la toată lumea.
  • Criza axiologică. Sistemul capitalist este unul concurenţial, iar a acumula, a poseda pentru a etala este un fel de axis mundi. În demersul individual de a crea un statut social bazat pe avuţie, un copil este o „achiziţie” greu amortizabilă, consumatoare de resurse şi generatoare de cheltuieli: o casă mai mare, o maşină mai mare, un frigider mai mare.

În contrast cu europeanul de carieră, musulmanul imigrant stă mult mai bine la capitolul natalităţii. Lui, religia îi permite să aibă mai multe neveste, dar îi interzice anticoncepţionalele. Aşa se face că rata natalităţii în cuplurile musulmane este de peste 7, pe când cea a cuplurilor europene este cuprinsă între 1,8 şi 1,4. În 2014, în Uniunea Europeană rata natalităţii era de 1,58.

Muammar Gaddafi intuit islamizarea Europei în urma unui proces firesc, ireversibil, ce ţine de o matematică simplă:

„Avem 50 de milioane de musulmani în Europa. Sunt semne că Allah va asigura victoria Islamului în Europa fără săbii, fără arme de foc, fără cuceriri. Cei 50 de milioane de musulmani din Europa vor transforma continentul într-unul musulman în câteva decade”.

Profeția lui tinde să se adeverească, iar state precum Marea Britanie, Franţa sau Germania vor deveni state musulmane până la jumătatea acestui secol. Ateii sau agnosticii de azi vor fi bătrânii singuri de mâine, într-o lume de tineri musulmani.

Dar cum vor arăta acești tineri musulmani? Păi, așa cum le impune Coranul – singura carte pe care o studiază.

Își vor face prieteni de altă religie? Dacă da, atunci vor încălca poruncile Coranului:

  • „114. O, voi, cei ce credeți, nu încheiați prietenie cu cei ce nu-s de-ai voștri, ei nu încetează să vă amăgească, ei doresc doar pieirea voastră: a ieșit ura din gurile lor, iar în pieptul lor e un lucru mai greu de ascuns. Noi v-am dat semne vădite, dacă sunteți pricepuți” – Sura Familiei Imrîn.
  • „91. Ei doresc să fiți necredincioși, precum sunt și ei necredincioși și să fiți asemenea (lor). Deci nu prindeți cu ei prietenie, până ce nu purced pe drumul lui Dumnezeu; dacă , însă, se abat, apoi prindeți-i și omorâți-i, unde-i aflați, și nu primiți de la ei nici prieten, nici ajutător (…)” – Sura muierilor.
  • „143. O, voi, cei ce credeți, nu-i luați pe cei necredincioși ca scut în locul credincioșilor. Voiți să-I dați lui Dumnezeu o putere răsvădită (ca să vă pedepsească)?” – Sura muierilor.
  • „56. O, voi, cei ce credeți, nu lăsați jidovi sau creștini ca prieteni numai întreolaltă. Cine din voi însă și-i alege ca prieteni, este ca și unul din ei. Dumnezeu nu ocârmuiește un popor nelegiuit.” – Sura mesei.

Interesant este și studiul lui Peter Hammond (cartea Slavery, Terrorism and Islam: The Historical Roots and Contemporary Threat).

Aici mă veți suspecta de ipocrizie, pentru că citez din lucrarea unui misionar creștin. Unul care împarte biblii prin Africa, în timp ce-l fugăresc zulușii cu macetele (n.n. – nu-i bai, are motocicletă).

O fac pentru că lui îi pasă de subiectul islamizării, în timp ce savanților atei – nu. Noi, ateii, trăim în vidul epistemologiei, prea ocupați cu subiecte precum găurile negre, teoria branelor, dansul galaxiilor sau originea Universului, încât ne e greu să vedem că o nouă religie, Islamul, e pe cale să ne arunce în Al Doilea Ev Mediu. Dar misionarul Peter Hammond a intuit asta, s-a uitat pe mapamond și a întocmit o listă, în care arată ce fac musulmanii într-o țară, în funcție de cât de mulți sunt:

Cât timp musulmanii sunt sub 2%, în orice țară sunt priviți ca o minoritate pașnică, așa ca în SUA (0,5%), Australia (1,5%) sau Italia (1,5%).

Între 2% și 5% încep să își recruteze adepți din alte minorități etnice, din pușcării sau din bande de stradă ca în Danemarca (2%), Marea Britanie (2,7%), Germania (3,7%), Spania (4%) sau Thailanda (4,6%).

Când au depășit pragul de 5%, încep să ceară privilegii. Vor, spre exemplu, ca retailerii să comercializeze mâncare halal (curată) – în același timp o modalitate de a-și asigura joburi, de vreme ce doar un musulman poate prepara o astfel de mâncare.

Aici fac o altă paranteză, ca să vedem ce zice Coranul despre mâncare:

  • „Oprită vă este mortăciune, sânge, carne de porc, apoi aceea (la a cărui junghiere) s-a amintit altcineva în loc de Dumnezeu (n.n. – formula Bismillah – in numele lui Dimnezeu, cel îndurător), deci ce a nădușit sau a pierit în urma căderii, sau s-a străpuns de coarnele altei vite, sau s-a sfâșiat de fiare, doar dacă ați junghiat vietatea; (oprit este) și ceea ce s-a junghiat idolilor. Și dacă împărțiți ceva prin sorți, aceasta este pentru voi păcat (…)” – Sura Mesei.
  • „Vă este iertat vânatul mării și mâncarea ei să vă fie vouă și călătorilor spre merinde; însă vă este oprit să vânați pe uscat, cât petreceți în peregrinaj, deci temeți-vă de Dumnezeu, căci la el vă veți aduna” – Sura Mesei.
  • „Nu mâncați de accea ce nu s-a pomenit numele lui Dumnezeu asupra sa; aceasta este nelegiuire. Dar Satanele îi vor pune la cale pe prietenii lor, ca să se certe cu voi. Dacă le veți urma, veți fi idolatri” – Sura Vitelor.

Revenind, când procentul de musulmani crește spre 10%, vor cere autorităților ca în cartierele lor să funcționeze Legea Sharia, în locul legilor statului respectiv. În același timp, organizează revolte (precum cele din Amsterdam, împotriva desenelor cu Mahommed) sau comit atentate (ca la Paris, împotriva publicație Charlie Hebdo).

Abia când procentul musulmanilor ajunge la 20% încep revoltele violente cu pierderi de vieți, iau naștere milițiile jihadiste, iar bisericile creștine și sinagogile evreiești încep să ardă, așa ca în Etiopia (32,8%).

La 40% încep masacre peste tot, atacuri terorise și război civil ca în Bosnia (40%), Chad (53%) sau Liban (59%).

Peste pragul de 60 % începe genocidul (ca mijloc de purificare etnică), așa ca în Albania (70%) sau Sudan (70%).

La 80%, genocidul e organizat de stat, ca în Bangladesh (83%), Iran (98%) sau Irak (97%).

La 100% ar fi de așteptat să fie pace, pentru că toată lumea e musulmană, iar în școli se studiază Coranul, singura carte, așa ca în Afghanistan (100%) sau Somalia (100%).

Dar liniște nu va fi niciodată, pentru că ajunși în acest punct, musulmanii radicali își îndreaptă furia asupra celor moderați, iar crimele continuă din diverse motive.

Le găsiți în Coran.

Ce se întâmplă acum la Palmyra, sub steagul Statului Islamic, e doar începutul: decapitări în amfiteatre, distrugerea vestigiilor arheologice seamănă suspect de mult, păstrând proporțiile, cu distrugerea Bibliotecii din Alexandria și uciderea Hypatiei. Același scenariu, cu actori diferiți.

Distrugerea Bibliotecii din Alexandria în secolul 3 e pusă pe seama războiului civil dintre creștini, păgâni și evrei, în contextul unui Imperiu Roman aflat în declin. Așa cum facțiunile creștine au accelerat prăbușirea Imperiului Roman de Răsărit, ceea ce a echivalat cu sfârșitul Antichității, acum a venit rândul celor islamiste să amenințe actuala civilizație. Care este, de asemenea, în declin. E discutabil dacă asta se întâmplă din motive economice sau politice, dar e cert că din punct de vedere demografic civililazia occidentală e pe minus; iar ce s-a întâmplat la Alexandria, ce se petrece acum în Palmyra, se poate întâmpla – nu foarte târziu – la Paris.

Pe ruinele Antichității – apogeu al filosofiei, al științei și al artei – creștinismul și-a clădit edificiile îndoctrinării și eșafoadele Inchiziției în ceea ce acum numim Evul Mediu. Omenirii i-a luat un mileniu să-și revină din așa ceva. Când Europa se va islamiza, omenirea va intra în Al Doilea Ev Mediu, din care e posibil să nu-și mai revină niciodată. Ateismul este singura ei șansă de a ieși din această blestemată recurență a istoriei, în care civilizațiile se nasc și mor odată cu zeii lor.

 

 

 

 

 

 

 

 

BOR – între evaziune şi faliment

Biserica Ortodoxă Română (BOR) continuă să obţină finanţări de la stat pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului în condiţiile în care atât încrederea românilor în biserică a scăzut, cât şi procentul credincioşilor.

Potrivit unui sondaj Inscop dat publicităţii la începutul acestui an, 62,3 % dintre români mai au încredere în Biserică, iar la sfârşitul anului trecut, conform unui sondaj Avangarde, 82% dintre români cred în Dumnezeu (faţă de 95% în 2010). Cifrele sunt de aici.

În acest context, scăderea de 13 % a numărului de credincioşi, ar trebui să se traducă într-o scădere proporţională a fondurilor alocate Bisericii de la stat. De cealaltă parte, potrivit Avangarde 9% din români au declarat că nu cred în Dumnezeu, faţă de puţin peste 1% în 2011, potrivit Recensământului. Diferenţa se explică prin faptul că Institutul Naţional de Statistică (INS) nici măcar nu a luat în considerare ideea că unii români ar putea fi atei. Întrebarea din formular era „Ce religie aveţi: a) ortodoxă; b) romano-catolică; (…) f) alta_____”, astfel încât, din perspectiva ateilor, răspunsul corect – pentru a fi luat în considerare la Recensământ – era: niciuna.

Lăsând la o parte faptul că întreaga operaţiune a Recensământului s-a dovedit a fi un dezastru (vă mai amintiţi scandalul CNP-urilor), acesta a furnizat date eronate cu privire la numărul ortodocşilor sau a oamenilor religioşi în general, deoarece mulţi recenzori au îndemnat oamenii să declare religia în care s-au născut, nu pe cea pe care o practică. Astfel, BOR se bazează pe susţinerea statului în diverse proiecte – precum cel megaloman al construirii Catedralei – raportându-se la un număr de credincioşi declaraţi, nu efectivi. Mutatis mutandis, dacă un agent economic declară că a vândut 95% din stoc, când, în realitate, a vândut 82%, se cheamă că face evaziune. Nu văd de ce nu s-ar aplica aceeaşi logică şi în cazul BOR, care, ca vânzătoare de speranţe (dacă nu de iluzii) capătă finanţare de la stat în funcţie de numărul de credincioşi.

Dar unde sunt aceşti credincioşi (82%)? În realitate, aşa cum spuneam, aceştia sunt cei declaraţi. Cei care merg la biserică numai de Paşte. Credincioşii efectivi sunt cei care merg în fiecare duminică la slujbă: câţiva moşi, babe şi ăia care intră pe ortodoxiatinerilor.ro.

Dacă 82 la sută din români ar fi credincioşi, lăcaşele de cult de la noi ar arăta ca astea ale fraţilor musulmani (foto Reuters):

musulmani delhi

În schimb, slujba de duminică la români arată (într-o zi bună, de Rusalii) aşa (foto Unirea):

slujba-rusalii-cugir003 (1)

Deci, BOR ori face evaziune, raportându-se la numărul de credincioşi declaraţi, nu la cei efectivi atunci când cere bani, ori se îndreaptă încet, dar sigur, spre faliment cu o scădere de 13% în 5 ani. Pentru că, în ritmul ăsta, până în 2020 va mai pierde încă pe atâta, iar în 2025, peste 10 ani, nu va mai avea susţinerea a jumătate din populaţie. Ortodoxia nu va mai fi religia majoritară a României.

Libertatea de exprimare, vazuta ca libertinaj

gMrLisNZiaristii care n-au ciarlit-o, saptamana trecuta, sub gloantele celor doi mahomezi, au scos prima editie dupa atentat, dovada ca blasfemia bate barbaria. Asta, in Franta. Ca in Romania, vazand cum au inteles unii jurnalisti cu ocluzie cerebrala sa comenteze subiectul, imi este clar, Evul Mediu – cel putin la noi – nu s-a terminat.

 

 

Eu nu pot face caricaturi, dar va pot spune ca o dovada in acest sens a fost comentariul aluia incruntat, de scrie greu, de la care citire parte din vina o poarta „ziaristii inconstienti”, care fusesera „avertizati”.  Din capu’ ala al lui, de zici ca-i un penis decalotat, a ejaculat in spatiul public ideea ca jurnalistii de la Charlie Hebdo nu au dat dovada de autolimitare si de constiinta profesionala. „Crucisatorul” presei romanesti asimileaza constiintei profesionale – autolimitarea, nu consecventa in propriile opinii (gand cu care se imbata oricare ziarist parlit cand n-are bani de-o bere). Altul, ramas in mentalul colectiv drept artizanul stirilor cu „gaina care naste pui vii”, considera ca e o „imbecilitate motata” solidarizarea cu ziaristii francezi. Si pentru ca astia doi sunt formatori de opinie, o buna parte a publicului a conchis ca mortu’ e de vina – pai asa le-a trebuit, daca s-au luat de cele sfinte!  Cand s-a aflat ca satira celor de la Charlie Hebdo era indreptata impotriva oricarei religii, iar caricaturile ridiculizau inclusiv crestinismul – asa cum e politically correct fata de islam – libertatea de exprimare a inceput sa le aduca a libertinaj. Iar in asta rezida pericolul: libertatea limitata de exprimare a ateismului inseamna libertatea absoluta a fundamentalismului.

Charlie Hebdo, pretul libertatii de exprimare

wpid-10917276_10152751675619132_1500896822611012924_n.jpgMasacrul din redactia Charlie Hebdo nu e neaparat paradigma modului in care functioneaza indoctrinarea religioasa, ci mai degraba cea a pretului pe care jurnalistii acestei publicatii au fost dispusi sa il plateasca in numele libertatii de exprimare. Mai e dovada ca unii chiar merg cu ideile lor pana la capat, indiferent daca acesta e in fata sau in spatele unei tevi de pusca.

De aici porneste conflictul intre inteligenta, ratiune si umor – proprii civilizatiei – si violenta, intoleranta si prostie – proprii, in definitiv, oricarei religii. Parisul raspunde in noaptea asta cu un mars in tacere strigatelor „Allah akbar”. „Orasul luminilor” inca nu accepta ca in suburbiile lui domneste bezna. Daca e sa ne amintim de Balzac, Parisul are strazi criminale, strazi imunde, strazi-curve, strazi a caror caldaram oglindeste sufletele umbrelor ce le strabat zi de zi. Suna romantic la Balzac. Acum, Parisul are strazi musulmane.

Civilizatia plateste, pe de-o parte, pretul tolerantei, al democratiei, al libertatii. Pe de alta parte – fie-mi ingaduit – pare ca plateste, dupa sute de ani, pretul exploatarii coloniilor. Europa, cu o majoritate de oameni care nu fac mare caz din convingerile lor religioase sau ale celorlalti,  nu este pregatita pentru gestionarea unui conflict intre civilizatii. Dar el este din ce in ce mai evident din punct de vedere axiologic, psihologic si sociologic. Eruditiei individuale i se opune indoctrinarea in masa, tolerantei i se opune legea Sharia, iar societatii in general i se opune moscheea. Pe BUER am mai publicat, anul trecut, articolul Europa: Achtung Moslem! , in care avertizam cu privire la pericolele care decurg de aici.

Post Scriptum: Jurnalistii de la Charlie Hebdo sunt, alaturi de cei peste o suta care au murit anul trecut la datorie in zonele de conflict, un exemplu pentru cei ce si-au ales ca meserie aceasta latura a eforturilor umane.

Ionut Muresan

 

De la taciuni la stele. Cronologia evolutiei umane

night-sky-photography1-e

© Neutronman/Dreamstime.com

 

Momentele-cheie din evolutia noastra si incep acum 4 milioane de ani cu hominidul Lucy – Australopithecus afarensis. Arata ca ala din filmul omonim care v-a dezamagit pe toti anul asta si avea mersul biped. Va reamintesc ca in acest punct dinozaurii disparusera de 61 de milioane de ani. Desi inteligent, tot i-au trebuit 1,5 milioane de ani ca sa ciopleasca niste pietre si sa isi faca unelte. Moment in care isi schimba numele din Lucy in Homo Habilis, stramosul nostru comun, care era un hominid abil, iscusit, de unde si denumirea din latina. Avea un creier de doua ori mai mare decat Lucy, dar aproape pe jumatate in comparatie cu al nostru si a aparut acum 2,5 milioane de ani.

Au trecut 800.000 de ani, apoi, pana sa apara  Homo ergaster sau Homo erectus, care folosea focul si care a rafinat tehnica cioplirii pietrelor. Este specia care a parasit Africa, migrand in Europa si Asia. Totodata, din ea a evoluat Homo heidelbergensis, acum 600.000 de ani, specie care pune pentru prima data piatra-n bat pentru a-si face scule. Este prima care isi ingroapa mortii cu obiceiuri proto-religioase si practica totemismul. Cu o capacitate craniana apropiata de a noastra, evolueaza in Homo neanderthalensis acum  250.000 de ani, apoi, separat, in Homo sapiens. Cele doua exista concomitent pana acum 30.000 de ani, cand neandertalienii dispar, din cauze aflate inca in disputa. Cert este ca, dintre cele doua specii, Homo sapiens a fost cea care a dezvoltat un limbaj complex si un comportament religios, astfel incat putem afirma lejer ca am inventat zeii acum 100.000 de ani, i-am pictat pe peretii pesterilor acum 40.000 de ani ca o prima forma de arta si, prin contrast, am scris despre ei abia acum 4.400 de ani. Totodata, asa cum am aratat in Extinctia hominizilor religiosi, am inceput sa punem zeii la indoiala acum 2.500 de ani, iar unii dintre noi, ateii, traim foarte bine si fara ei de peste 200 de ani.

Daca resorturile interioare care au generat sentimentul religios sunt aceleasi de la aparitia Homo sapiens, consider ca specia care s-a eliberat de ele si evolueaza, iata, separat, fara prejudecati, fara obiceiuri, fara dogme si fara zei isi merita o noua denumire in latina pentru ca are, ca exponenti, alti oameni. Din expunerea de mai sus rezulta ca omul a evoluat in progresie geometrica: am avut nevoie de zeci de milioane de ani pentru a dezvolta mersul biped, 2 milioane de ani pentru a face unelte, 500 de mii pentru a vorbi, o suta de mii pentru a ne ruga, iar acum doua sute de ani am pus o noua piatra de hotar pe drumul de la taciuni la stele.

Zeii altor lumi

Nu e loc de falsa politete cand vine vorba de ridicol, e nevoie de franchetea unui gest obscen ridicat impotriva a tot ce e considerat „sfant”. Nu poti sa fii politically correct cu habotnicii, e o reteta pentru dezastru – iata falimentul multikulti! Istoricii au putut cuantifica numarul crimelor comise in numele oricarei ideologii. Dar cel al crimelor impotriva umanitatii comise in numele  religiei nu-l vom sti niciodata.

Intelegem suprimarea unei vieti doar in sens fizic, simplu, prin ardere pe rug sau tortura, ori tot aia e daca o viata este irosita in umbra unei spaime irationale, prin supunerea neconditionata in fata unor dogme care anuleza tot ce e omenesc in om? Dintre toate religiile, cele mozaice – nascute in acelasi creuzet al noptii mintii noastre – par a fi cele mai nocive, atenteaza direct la existenta speciei umane. Caci ce e, in sensul lui Feuerbach, bunaoara, autenticul omenesc in om?  – Ratiunea, vointa, inima. Crestinismul, iudaismul sau islamul le anuleaza, fiecare, cu precadere. Daca esti femeie, oricare dintre cele trei te reduce la conditia de fiinta cu rol reproducator. Rolul de sclava a barbatului este preluat astazi, din fericire, de aparatele electocasnice. Asa ca de ce ai practica in continuare una dintre credintele astea, care sunt sub standardele omului primitiv – el te-a onorat, totusi, prin statueta Venus din Willendorf. Daca esti barbat, de ce ai sluji unor zei care iti cer intoarcera celuilalt obraz? Parca zeii pagani te onorau, pretuind nobletea, forta sau curajul. Or, ce onoare e in prosternare, ce noblete e in indoirea genunchilor, ce  forta e in sihastrie, sau, daca esti islamist, ce curaj e in atentat?

Doua secole de stiinta ne-au dus mai departe decat mileniile in care am slujit niste „zei”, atunci de unde predilectia pentru supranatural, seductia fata de o continua proiectie ontologica, care submineaza tot ce, repet, e autenticul omenesc in Om?  Aceeasi imaginatie care ne-a facut sa punem piatra in bat sau sa descoperim resorturile fizicii cuantice pare sa ne saboteze eforturile in a privi Catre sus (Enuma Elis), pentru noi. Am fost intrebat ce am fi fost fara religie. Am raspuns: zeii altor lumi.

La moaste, in linie dreapta!

img_3282-2Citesc pe un site obscur (inliniedreapta.net) ca am descoperit si noi, ateii, ca – vezi-doamne! – exista moaste. Iar noi, ca niste hateri ignoranti, ii luam la misto pe cei care le ling si vopsim „cu vidanja cultura si civilizatia crestina a tarii”(!). Personal, gasesc ca pupatul moastelor e ca si cand ai suge pula la morti: pe cat e de inutil, pe atat e de scarbos. Dar haideti mai intai sa luam textul, punct cu punct:

Corolarul zicerii pe net e ca noi, ateii, nu am inventat nimic, in timp ce religia crestina ne-a umplut de civilizatie. In paranteza fie spus, observati cum opereaza argumentul tutist ( Petre Tutea), despre care va vorbeam in articolul trecut? Luat ca atare, e discutabil; intors cu 180 de grade, e axioma. Inca de la inceput, autorul ne informeaza  ca „romanii se inchina moastelor Cuvioasei Parascheva de pe vremea lui Vasile Lupu*” (n.n. – cca 1600). Logica e urmatoarea: lingem oase de peste 400 de ani si voua va vine greata abia acum.

Pai, cam asta e obscurantismul religios: mancam cacat din tata-n fiu si, trecand peste faptul ca e cacat si pute, noi tot leorpatam scarnavia. Ca asa e obiceiul! Pe aceeasi linie logica, daca te vad moscolit de cacat la gura si fac misto de tine, tot eu sunt ala caruia i se bate obrazul: nu-i frumos, omul mananca un cacat, asa e in comunitatea lui… Hai las-o dracului!

Inevitabil, autorul ajunge cu zicerea respectiva in punctul martiriului crestin: ca pe crestinii ortodocsi i-au calcat, pe rand, gotii, avarii, tatarii, turcii si, mai nou, rusii. Pai, hoardele migratoare asta faceau: jefuiau, siluiau, omorau, nu cred ca te intrebau de confesiune. Sub ocupatie otomana, crestinii din Dobrogea au fost lasati sa isi construiasca biserici (ce-i drept, de lemn, si nu mai inalte decat un spahiu calare pe cal). Iar comunistii nu au bagat crestini in puscarii, ci legionari: pesemne si-or fi amintit ce le faceau lor legionarii, inainte de razboi. Tot ca o paranteza: in ideologia comunista te bagau la puscarie si, eventual, te omorau, daca te ridicai impotriva oranduirii pe care voiau s-o impuna. In ideologia legionara, de sorginte nazista, daca erai evreu**, mason, sectant (n.n. – neortodox) sau poponar (pe bune sau prezumat), te omorau si punct.

„A daramat Ceausescu biserici!” se axfixiaza autorul. A daramat, ce-i drept: fix 20 (douazeci). Adica pe alea care stateau in drumul unor „realizari marete” sau ce i s-o fi nazarit lui sa faca. Daca Biserica era cu adevarat persecutata in comunism, nu ramanea niciun lacas de cult  in picioare: in dictatura orice e posibil, intr-o luna le radeau pe toate***. Altminteri, BOR avea si pe atunci un patriarh, ce-i drept, nu legionar ca ala de pe vremea lui Antonescu, dar care, in toate pozele facute pe timpul odiosului regim, nu parea prea oprimat.

Bomboana de pe coliva, dulcele muc scobit din fosa habotniciei autorului e, insa, partea care trateaza religia ca motor al civilizatiei. „Prima tiparitura in romana este a unui diacon****” (Coresi). Tehnic, da, a fost prima: traducerea in romana a unei lucrari protestante, care fusese tiparita la Sibiu.

Asa. Deci, prima carte tiparita in limba romana nu a fost o enciclopedie medicala, un tratat de astronomie sau vreun compendiu stiintific. Nu, a fost o traducere obscura a unei lucrari teologice, Catehismul lutheran. Ce influenta covarsitoare pentru cultura romana si, indraznesc sa spun, pentru credinciosii ortodocsi!

In manastiri s-au tiparit, desiguri, lucrari. Inainte se cazneau sa le copieze de mana, pe piei de vitel. Dar e vorba de lucrarile lor, teologice, asa ca hai sa terminam cu biserica-leagan al culturii. Apoi, pe vremea aceea, in afara castei bisericesti si/sau nobiliare, putini stiau sa citeasca. Nici nu le-ar fi folosit la ceva, de vreme ce aveau gatul sub cizmele celor doua.  Chiar autorul arata, comentand propriul text,  ca domnitorul Vasile Lupu a construit biserica „Trei ierarhi” („o dantelarie de piatra cu foita de aur”) in timp ce „multi calici mureau de foame in Moldova”.QED.

Cui i-a folosit insa exorbitanta constructie? Culturii crestine romanesti, evident. Si calicilor pupatori de moaste, ca poate, asa, mai uitau de foame, in speranta ca in lumea de apoi vor fi satui… Aveau nevoie de dantelaria de piatra trasa-n aur cum avem nevoie acum de Catedrala Mantuirii Neamului. Poate tot pentru ca „investitia in cultura religioasa chiar e un business”, cum textual spune autorul.

Acum, citindu-l pe de-a-ntregul, ridicam  o serie de intrebari: acest adept al capitalismului salbatic, Alex Amarfei, face  apologia ortodoxismului: ca spiritualitate(?), ca aparator al identitatii nationale (?), ca promotor al culturii (?) sau ca oportunitate de business (?).

Stiindu-l ca o suge atat pe partea capitalista, cat si pe partea ecumenica, inclin spre ultima.

 

_________________________________

 

* Ion Movila, in 1633, despre domnitorul Vasile Lupu, ca despre omul turcilor: ” Oricat s-ar si jura, dar are credinta turceasca”

**”Cel mai bun evreu este evreul mort”

***E adevarat ca au „mutat” un cimitir intreg, ca sa faca in Bucuresti un lac de acumulare, Lacul Morii, pentru sistematizarea cursului raului Dambovita. Adica iti mutai tu mortii unde stiai, chit ca erau ingropati de doua luni sau de sapte ani.

**** E ca si cand ai face lobby in favoarea Islamului facand referire la Avicenna sau Averroes