Aplaud nebunia dezlantuita aici inca de acum 10 ani, cand eu si alti tampiti l-am denuntat public pe Dumnezeu ca fiind gol!

2008-2009 a fost o perioada cand eu si alti cativa atei ne-am asumat asta pe platforme precum TLP, Zergu si credinta sau Happy Ateista. Am fost, de fapt, primii care ne-am luat muie pentru ca ne-am exprimat public ideile: ca Dumnezeu nu exista, vezi de ce aici, ca credinta e de cacat in general, ca ar trebui sa fii mai educat. Am mancat cacat, recunosc, dar am vorbit serios cand am scris ca am fi fost Zeii altor lumi. Incet, incet, tovarasii mei si-au inchis blogurile. E adevarat ca a scrie cu si despre ateism poate fi obositor si redundant. De fapt, daca o faci constant, cazi in prozelitism. Departe de asta! Buer e aici pentru a face o afirmatie:

ȘTIU, NU CRED!

Buer aniverseaza in 2017 opt ani. Perioada in care a generat dezbateri aprinse si controverse acide, mai mult, a pus lucrurile in oglinda. S-au vazut astfel mai bine indoctrinarea religioasa, lipsa de cultura, violenta limbajului, mandria, prostia si habotnicia cititorilor de online. Sub egida „AZIL VIRTUAL”, Buer.wordpress.com s-a dovedit a fi, uneori, impotriva cititorilor, nu pentru cititori. Pentru ca le-a testat bunul simt si inteligenta, iar nu de putine ori acestia au picat testul.

Asadar, foc de voie!

Dan Puric, handicapat cultural. Analiza unui „futu-ți morții mă-tii” adresat victimelor din Colectiv (2020)

Acum cred că vă este clar că oamenii religioși sunt handicapați cultural, cum am scris aici prin 2013, și că Dan Puric – unul dintre ultrașii ortodocși din România – ar trebui ignorat de toată mass-media, după ce a folosit termenul „haimana” cu referire directă la victimele din Colectiv.

Repede au sărit să-l apere unii, încercând un fel de transpunere teatrală a dialogului dintre moderator și Dan Puric la Realitatea Plus, ca și cum „maestrul” ar fi comunicat și cu mâinile (că doar e mim), nu doar cu orificiul bucal.

„Moderator: Este vorba și despre aglomerarea de persoane…

Dan Puric: Bogdane, eu știu asta. Eu am mai zis: Biserica a reacționat foarte bine, foarte înțelept. Că se lipeau două babe de altar și începea: A început Covidu’ în România. Cum a făcut la Colectiv (ridică mâinile – nota redacției care „punea în scenă” dialogul). Haimanalele alea abia se pregăteau cu „Jos Biserica!”, „Jos Patriarhul!”. Dacă ei sunt hrăniți…”

Precizarea dramaturgică „ridică mâinile” nu e de natură a conferi alte sensuri, ascunse, termenului „haimana” și e total neconvingător că Dan Puric avea în vedere o metaforă în locul înțelesului din Dex al termenului, acela de om de nimic, hoinar, pierde-vară.

A te referi astfel la niște tineri care au pierit într-un incendiu, la alte câteva zeci care au murit apoi din vina statului român și a pune sare pe rană altor câtorva sute de victime ale incendiului din Colectiv – supraviețuitori și părinți sau frați ai celor care au decedat – mi se pare o dovadă de handicap cultural.

Vă e clar tuturor că Dan Puric hârciogul clăpăug nu a înțeles nimic din religie în general, de vreme ce morții lui sunt aproape sfinți, iar ai altora – oameni creștini, ca el – sunt „haimanale”.

Nu a înțeles nimic, zic, deoarece primul fior religios al oamenilor s-a petrecut în fața gropii. Frica de moarte și respectul față de cei plecați din comunitate i-au făcut pe oamenii primitivi să creadă și să spere că în moarte e mai mult decât putreziciune și apoi nimic. Ei, în fața cadavrului, nu își contemplau aproapele decedat, ci viitorul iminent al lor și soarta implacabilă a copiilor lor. Erau pătrunși de amestecul nedefinit de disperare, neputință și tristețe propriu oricărui eveniment funebru, sentiment care ne însoțește de atunci, din preistorie. Este, de fapt, un instinct, antagonic celui de „luptă sau fugi” – căci în fața morții nu ai alternative. Un „memento mori” rece, tăios, căruia nu i-au putut opune altceva decât elemente proprii oricărei proto-religii: totemism, animism, ritualuri de înmormântare.

În replica lui Dan Puric stă esența oricărei religii din prezent: Dumnezeul meu e Dumnezeul Adevărat, în vreme ce tu te închini unor idoli. Morții mei sunt venerabili, ai tăi – futu-ți morții mă-tii! Sentimentul nimicniciei în fața morții s-a transformat, treptat, în trufia „celui ales”, a celui „mântuit”, în vreme ce alții sunt sortiți pieirii veșnice. Nu e exclus ca Dan Puric să se creadă nemuritor, de vreme ce își permite astfel de aroganțe. Dar el e mort, doar că nu știe. Am și scris aici.

Un studiu leagă fundamentalismul religios de traumele cerebrale (2017)

Că oamenii religioși sunt handicapați cultural am mai scris aici și mi-am atras multă muie. Deși atunci foloseam această noțiune mai mult au mai puțin ca pe o figură de stil, un studiu recent arată, în cuvinte puține, că religiozitatea are la bază ceva patogen și că habotnicii sunt pocniți la tărtăcuță, ad litteram.

Mai exact, oamenii de știință au descoperit că anumite leziuni pe creier îi pot face pe oameni să adere la fundamentalismul religios. Studiul a fost realizat pe 119 veterani ai Războiului din Vietnam: cei care aveau leziuni la nivelul cortexului prefrontal dorsolateral erau cei mai puțin dispuși să accepte idei noi și cei mai mai fervenți practicanți ai religiei.

Dar ce este cortexul prefrontal dorsolateral? Un google scurt și afli, bunăoară, că este regiunea lobului frontal care este afectată de schizofrenie. În mod normal, regiunea respectivă este responsabilă cu planificarea, are rol determinant flexibilitatea cognitivă și în gândirea deductivă – exact capitolele la care oamenii religioși stau cel mai prost. Ei cred că altcineva – o ființă metafizică – a planificat deja Totul, inclusiv viața lor, resping ideile noi care – așa cum e și firesc – intră în contradicție totală cu dogma lor, iar de gândire deductivă nici nu mai vorbesc în cazul unor oameni care își explică fiecare aspect al existenței cu „așa a vrut Dumezeu”.

Adică un individ care aude voci și relaționează cu prieteni sau dușmani imaginari poate fi diagnosticat cu schizofrenie, însă câteva miliarde care fac, în esență, cam același lucruri (n.r. – ascultă chemarea lui Dumnezeu, cred că sunt ispitiți de Diavol, etc.) trebuie considerați normali la cap!

Evident, articolul despre studiul se încheie cu un rând dictat de corectitudinea politică potrivit căruia religia nu e o urmare a unei traume pe creier sau că leziunile cerebrale nu duc la fundamentalism religios. Articolul conchide că studiul arată doar cum „lezarea unei anumite părți a creierului ar putea face ca unor persoane să le fie mai dificil a-și reconsidera credința religioasă în prezența unor noi dovezi”.

Zorii celui de-al Doilea Ev Mediu în Europa (2015)

Laicizarea profundă a Europei a început în a doua jumătate a secolului XX, concomitent cu fenomenul multikulti. Pentru ca o civilizaţie să prospere este nevoie ca rata natalităţii să fie de peste 3 copii într-un cuplu, iar pentru a i se asigura perpetuarea încă 25 de ani, este nevoie de cel puţin doi copii.

Mai exact – 2.11, conform documentarului Demographics Explained: the Islamisation of Europe.

Adică un copil pentru fiecare adult. La o rată a natalităţii de 1,8 civilizaţia respectivă este în declin, iar la 1,3 este condamnată la dispariţie. În 2007, rata natalității în Franța era de 1,8; Marea Britanie – 1,6; Germania – 1,3; Grecia – 1,3; Italia – 1,2; Spania – 1,1.

Odată cu emanciparea europenilor faţă de religia creștină, a apărut şi dezinteresul faţă de familia tradiţională. Europeanul civilizat a amânat procreerea după vârsta de 30 de ani sau a renunţat la ideea de a avea copii, în favoarea educaţiei sau a carierei. Imediat ce a realizat că dumnezeul lui – preponderent catolic – nu există, că ştiinţa câştigă din ce în ce mai mult teren în faţa religiei, europeanul a învăţat că viaţa presupune infinit mai mult decât a te căsători, a turna plozi şi a muri. Emancipat faţă de preceptele religiei creștine, individul a realizat că e de preferat să ai mai mulţi parteneri în viaţă, iar în contrast cu familia tradiţională şi-a inventat o monogamie diversificată. (Astăzi poți s-o arzi hetero, homo, bi sau swing, ca-n Antichitate!)

Alţi factori determinanţi care au contribuit la acest fenomen al scăderii natalităţii au fost:

Insecuritatea financiară. Dacă la începutul secolului XX individul se pensiona de la acelaşi loc de muncă unde se angajase în tinereţe, la sfârşitul acestui secol, individul schimba, de-a lungul vieţii, mai multe job-uri. Toţi ştiu să facă de toate, puţini ştiu să facă ceva cu adevărat.
Criza economică. Traiul pe datorie a devenit singurul stil de viaţă. Individul acumulează datorii încă de dinainte să înceapă să muncească, adică să facă bani. Macroeconomic, toate statele au datorii externe, toată lumea e datoare la toată lumea.
Criza axiologică. Sistemul capitalist este unul concurenţial, iar a acumula, a poseda pentru a etala este un fel de axis mundi. În demersul individual de a crea un statut social bazat pe avuţie, un copil este o „achiziţie” greu amortizabilă, consumatoare de resurse şi generatoare de cheltuieli: o casă mai mare, o maşină mai mare, un frigider mai mare.

În contrast cu europeanul de carieră, musulmanul imigrant stă mult mai bine la capitolul natalităţii. Lui, religia îi permite să aibă mai multe neveste, dar îi interzice anticoncepţionalele. Aşa se face că rata natalităţii în cuplurile musulmane este de peste 7, pe când cea a cuplurilor europene este cuprinsă între 1,8 şi 1,4. În 2014, în Uniunea Europeană rata natalităţii era de 1,58.

Muammar Gaddafi intuit islamizarea Europei în urma unui proces firesc, ireversibil, ce ţine de o matematică simplă:

„Avem 50 de milioane de musulmani în Europa. Sunt semne că Allah va asigura victoria Islamului în Europa fără săbii, fără arme de foc, fără cuceriri. Cei 50 de milioane de musulmani din Europa vor transforma continentul într-unul musulman în câteva decade”.

Profeția lui tinde să se adeverească, iar state precum Marea Britanie, Franţa sau Germania vor deveni state musulmane până la jumătatea acestui secol. Ateii sau agnosticii de azi vor fi bătrânii singuri de mâine, într-o lume de tineri musulmani.

Dar cum vor arăta acești tineri musulmani? Păi, așa cum le impune Coranul – singura carte pe care o studiază.

Își vor face prieteni de altă religie? Dacă da, atunci vor încălca poruncile Coranului:

„114. O, voi, cei ce credeți, nu încheiați prietenie cu cei ce nu-s de-ai voștri, ei nu încetează să vă amăgească, ei doresc doar pieirea voastră: a ieșit ura din gurile lor, iar în pieptul lor e un lucru mai greu de ascuns. Noi v-am dat semne vădite, dacă sunteți pricepuți” – Sura Familiei Imrîn.
„91. Ei doresc să fiți necredincioși, precum sunt și ei necredincioși și să fiți asemenea (lor). Deci nu prindeți cu ei prietenie, până ce nu purced pe drumul lui Dumnezeu; dacă , însă, se abat, apoi prindeți-i și omorâți-i, unde-i aflați, și nu primiți de la ei nici prieten, nici ajutător (…)” – Sura muierilor.
„143. O, voi, cei ce credeți, nu-i luați pe cei necredincioși ca scut în locul credincioșilor. Voiți să-I dați lui Dumnezeu o putere răsvădită (ca să vă pedepsească)?” – Sura muierilor.
„56. O, voi, cei ce credeți, nu lăsați jidovi sau creștini ca prieteni numai întreolaltă. Cine din voi însă și-i alege ca prieteni, este ca și unul din ei. Dumnezeu nu ocârmuiește un popor nelegiuit.” – Sura mesei.

Interesant este și studiul lui Peter Hammond (cartea Slavery, Terrorism and Islam: The Historical Roots and Contemporary Threat).

Aici mă veți suspecta de ipocrizie, pentru că citez din lucrarea unui misionar creștin. Unul care împarte biblii prin Africa, în timp ce-l fugăresc zulușii cu macetele (n.n. – nu-i bai, are motocicletă).

O fac pentru că lui îi pasă de subiectul islamizării, în timp ce savanților atei – nu. Noi, ateii, trăim în vidul epistemologiei, prea ocupați cu subiecte precum găurile negre, teoria branelor, dansul galaxiilor sau originea Universului, încât ne e greu să vedem că o nouă religie, Islamul, e pe cale să ne arunce în Al Doilea Ev Mediu. Dar misionarul Peter Hammond a intuit asta, s-a uitat pe mapamond și a întocmit o listă, în care arată ce fac musulmanii într-o țară, în funcție de cât de mulți sunt:

Cât timp musulmanii sunt sub 2%, în orice țară sunt priviți ca o minoritate pașnică, așa ca în SUA (0,5%), Australia (1,5%) sau Italia (1,5%).

Între 2% și 5% încep să își recruteze adepți din alte minorități etnice, din pușcării sau din bande de stradă ca în Danemarca (2%), Marea Britanie (2,7%), Germania (3,7%), Spania (4%) sau Thailanda (4,6%).

Când au depășit pragul de 5%, încep să ceară privilegii. Vor, spre exemplu, ca retailerii să comercializeze mâncare halal (curată) – în același timp o modalitate de a-și asigura joburi, de vreme ce doar un musulman poate prepara o astfel de mâncare.

Aici fac o altă paranteză, ca să vedem ce zice Coranul despre mâncare:

„Oprită vă este mortăciune, sânge, carne de porc, apoi aceea (la a cărui junghiere) s-a amintit altcineva în loc de Dumnezeu (n.n. – formula Bismillah – in numele lui Dimnezeu, cel îndurător), deci ce a nădușit sau a pierit în urma căderii, sau s-a străpuns de coarnele altei vite, sau s-a sfâșiat de fiare, doar dacă ați junghiat vietatea; (oprit este) și ceea ce s-a junghiat idolilor. Și dacă împărțiți ceva prin sorți, aceasta este pentru voi păcat (…)” – Sura Mesei.
„Vă este iertat vânatul mării și mâncarea ei să vă fie vouă și călătorilor spre merinde; însă vă este oprit să vânați pe uscat, cât petreceți în peregrinaj, deci temeți-vă de Dumnezeu, căci la el vă veți aduna” – Sura Mesei.
„Nu mâncați de accea ce nu s-a pomenit numele lui Dumnezeu asupra sa; aceasta este nelegiuire. Dar Satanele îi vor pune la cale pe prietenii lor, ca să se certe cu voi. Dacă le veți urma, veți fi idolatri” – Sura Vitelor.

Revenind, când procentul de musulmani crește spre 10%, vor cere autorităților ca în cartierele lor să funcționeze Legea Sharia, în locul legilor statului respectiv. În același timp, organizează revolte (precum cele din Amsterdam, împotriva desenelor cu Mahommed) sau comit atentate (ca la Paris, împotriva publicație Charlie Hebdo).

Abia când procentul musulmanilor ajunge la 20% încep revoltele violente cu pierderi de vieți, iau naștere milițiile jihadiste, iar bisericile creștine și sinagogile evreiești încep să ardă, așa ca în Etiopia (32,8%).

La 40% încep masacre peste tot, atacuri terorise și război civil ca în Bosnia (40%), Chad (53%) sau Liban (59%).

Peste pragul de 60 % începe genocidul (ca mijloc de purificare etnică), așa ca în Albania (70%) sau Sudan (70%).

La 80%, genocidul e organizat de stat, ca în Bangladesh (83%), Iran (98%) sau Irak (97%).

La 100% ar fi de așteptat să fie pace, pentru că toată lumea e musulmană, iar în școli se studiază Coranul, singura carte, așa ca în Afghanistan (100%) sau Somalia (100%).

Dar liniște nu va fi niciodată, pentru că ajunși în acest punct, musulmanii radicali își îndreaptă furia asupra celor moderați, iar crimele continuă din diverse motive.

Le găsiți în Coran.

Ce se întâmplă acum la Palmyra, sub steagul Statului Islamic, e doar începutul: decapitări în amfiteatre, distrugerea vestigiilor arheologice seamănă suspect de mult, păstrând proporțiile, cu distrugerea Bibliotecii din Alexandria și uciderea Hypatiei. Același scenariu, cu actori diferiți.

Distrugerea Bibliotecii din Alexandria în secolul 3 e pusă pe seama războiului civil dintre creștini, păgâni și evrei, în contextul unui Imperiu Roman aflat în declin. Așa cum facțiunile creștine au accelerat prăbușirea Imperiului Roman de Răsărit, ceea ce a echivalat cu sfârșitul Antichității, acum a venit rândul celor islamiste să amenințe actuala civilizație. Care este, de asemenea, în declin. E discutabil dacă asta se întâmplă din motive economice sau politice, dar e cert că din punct de vedere demografic civililazia occidentală e pe minus; iar ce s-a întâmplat la Alexandria, ce se petrece acum în Palmyra, se poate întâmpla – nu foarte târziu – la Paris.

Pe ruinele Antichității – apogeu al filosofiei, al științei și al artei – creștinismul și-a clădit edificiile îndoctrinării și eșafoadele Inchiziției în ceea ce acum numim Evul Mediu. Omenirii i-a luat un mileniu să-și revină din așa ceva. Când Europa se va islamiza, omenirea va intra în Al Doilea Ev Mediu, din care e posibil să nu-și mai revină niciodată. Ateismul este singura ei șansă de a ieși din această blestemată recurență a istoriei, în care civilizațiile se nasc și mor odată cu zeii lor.

BOR – între evaziune şi faliment (2015)

Biserica Ortodoxă Română (BOR) continuă să obţină finanţări de la stat pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului în condiţiile în care atât încrederea românilor în biserică a scăzut, cât şi procentul credincioşilor.

Potrivit unui sondaj Inscop dat publicităţii la începutul acestui an, 62,3 % dintre români mai au încredere în Biserică, iar la sfârşitul anului trecut, conform unui sondaj Avangarde, 82% dintre români cred în Dumnezeu (faţă de 95% în 2010). Cifrele sunt de aici.

În acest context, scăderea de 13 % a numărului de credincioşi, ar trebui să se traducă într-o scădere proporţională a fondurilor alocate Bisericii de la stat. De cealaltă parte, potrivit Avangarde 9% din români au declarat că nu cred în Dumnezeu, faţă de puţin peste 1% în 2011, potrivit Recensământului. Diferenţa se explică prin faptul că Institutul Naţional de Statistică (INS) nici măcar nu a luat în considerare ideea că unii români ar putea fi atei. Întrebarea din formular era „Ce religie aveţi: a) ortodoxă; b) romano-catolică; (…) f) alta_____”, astfel încât, din perspectiva ateilor, răspunsul corect – pentru a fi luat în considerare la Recensământ – era: niciuna.

Lăsând la o parte faptul că întreaga operaţiune a Recensământului s-a dovedit a fi un dezastru (vă mai amintiţi scandalul CNP-urilor), acesta a furnizat date eronate cu privire la numărul ortodocşilor sau a oamenilor religioşi în general, deoarece mulţi recenzori au îndemnat oamenii să declare religia în care s-au născut, nu pe cea pe care o practică. Astfel, BOR se bazează pe susţinerea statului în diverse proiecte – precum cel megaloman al construirii Catedralei – raportându-se la un număr de credincioşi declaraţi, nu efectivi. Mutatis mutandis, dacă un agent economic declară că a vândut 95% din stoc, când, în realitate, a vândut 82%, se cheamă că face evaziune. Nu văd de ce nu s-ar aplica aceeaşi logică şi în cazul BOR, care, ca vânzătoare de speranţe (dacă nu de iluzii) capătă finanţare de la stat în funcţie de numărul de credincioşi.

Dar unde sunt aceşti credincioşi (82%)? În realitate, aşa cum spuneam, aceştia sunt cei declaraţi. Cei care merg la biserică numai de Paşte. Credincioşii efectivi sunt cei care merg în fiecare duminică la slujbă: câţiva moşi, babe şi ăia care intră pe ortodoxiatinerilor.ro.

Deci, BOR ori face evaziune, raportându-se la numărul de credincioşi declaraţi, nu la cei efectivi atunci când cere bani, ori se îndreaptă încet, dar sigur, spre faliment cu o scădere de 13% în 5 ani. Pentru că, în ritmul ăsta, până în 2020 va mai pierde încă pe atâta, iar în 2025, peste 10 ani, nu va mai avea susţinerea a jumătate din populaţie. Ortodoxia nu va mai fi religia majoritară a României.

Libertatea de exprimare, vazuta ca libertinaj (2015)

Ziaristii care n-au ciarlit-o, saptamana trecuta, sub gloantele celor doi mahomezi, au scos prima editie dupa atentat, dovada ca blasfemia bate barbaria. Asta, in Franta. Ca in Romania, vazand cum au inteles unii jurnalisti cu ocluzie cerebrala sa comenteze subiectul, imi este clar, Evul Mediu – cel putin la noi – nu s-a terminat.

Eu nu pot face caricaturi, dar va pot spune ca o dovada in acest sens a fost comentariul aluia incruntat, de scrie greu, de la care citire parte din vina o poarta „ziaristii inconstienti”, care fusesera „avertizati”. Din capu’ ala al lui, de zici ca-i un penis decalotat, a ejaculat in spatiul public ideea ca jurnalistii de la Charlie Hebdo nu au dat dovada de autolimitare si de constiinta profesionala. „Crucisatorul” presei romanesti asimileaza constiintei profesionale – autolimitarea, nu consecventa in propriile opinii (gand cu care se imbata oricare ziarist parlit cand n-are bani de-o bere). Altul, ramas in mentalul colectiv drept artizanul stirilor cu „gaina care naste pui vii”, considera ca e o „imbecilitate motata” solidarizarea cu ziaristii francezi. Si pentru ca astia doi sunt formatori de opinie, o buna parte a publicului a conchis ca mortu’ e de vina – pai asa le-a trebuit, daca s-au luat de cele sfinte! Cand s-a aflat ca satira celor de la Charlie Hebdo era indreptata impotriva oricarei religii, iar caricaturile ridiculizau inclusiv crestinismul – asa cum e politically correct fata de islam – libertatea de exprimare a inceput sa le aduca a libertinaj. Iar in asta rezida pericolul: libertatea limitata de exprimare a ateismului inseamna libertatea absoluta a fundamentalismului.

Charlie Hebdo, pretul libertatii de exprimare (2015)

Masacrul din redactia Charlie Hebdo nu e neaparat paradigma modului in care functioneaza indoctrinarea religioasa, ci mai degraba cea a pretului pe care jurnalistii acestei publicatii au fost dispusi sa il plateasca in numele libertatii de exprimare. Mai e dovada ca unii chiar merg cu ideile lor pana la capat, indiferent daca acesta e in fata sau in spatele unei tevi de pusca.

De aici porneste conflictul intre inteligenta, ratiune si umor – proprii civilizatiei – si violenta, intoleranta si prostie – proprii, in definitiv, oricarei religii. Parisul raspunde in noaptea asta cu un mars in tacere strigatelor „Allah akbar”. „Orasul luminilor” inca nu accepta ca in suburbiile lui domneste bezna. Daca e sa ne amintim de Balzac, Parisul are strazi criminale, strazi imunde, strazi-curve, strazi a caror caldaram oglindeste sufletele umbrelor ce le strabat zi de zi. Suna romantic la Balzac. Acum, Parisul are strazi musulmane.

Civilizatia plateste, pe de-o parte, pretul tolerantei, al democratiei, al libertatii. Pe de alta parte – fie-mi ingaduit – pare ca plateste, dupa sute de ani, pretul exploatarii coloniilor. Europa, cu o majoritate de oameni care nu fac mare caz din convingerile lor religioase sau ale celorlalti, nu este pregatita pentru gestionarea unui conflict intre civilizatii. Dar el este din ce in ce mai evident din punct de vedere axiologic, psihologic si sociologic. Eruditiei individuale i se opune indoctrinarea in masa, tolerantei i se opune legea Sharia, iar societatii in general i se opune moscheea. Pe BUER am mai publicat, anul trecut, articolul Europa: Achtung Moslem! , in care avertizam cu privire la pericolele care decurg de aici.

Post Scriptum: Jurnalistii de la Charlie Hebdo sunt, alaturi de cei peste o suta care au murit anul trecut la datorie in zonele de conflict, un exemplu pentru cei ce si-au ales ca meserie aceasta latura a eforturilor umane.

Europa: Achtung Moslem! (2014)

Am scris despre oamenii religiosi ca despre o specie inferioara. Asta si sunt! Dar nu pentru ca nu au evoluat fizic, ci mental, iar viitorul nu le apartine. Nu e loc de lumanari in lumea de maine, nici de behait in genunchi. Ei nu au toate datele pentru cunoastere, descoperire, inovare, creatie. Chiar ei spun ca au fost creati, nu au evoluat, astfel ca nu vor evolua in continuare. Iar speciile care nu evolueaza dispar: in natura, totul se rezuma la evolutie sau extinctie. In mediul natural, absurdul a fost intotdeauna izolat iar firescul a prevalat. Si nu e nimic firesc in religie, mai ales in Islam.

Religia e utila doar pentru a manipula un grup impotriva altuia, a fost si este un bun pretext de a porni un conflict. Iar acum e vorba despre musulmani. Dupa falimentul multikulti, intr-o Europa din ce in ce mai islamizata, musulmanii ar putea ajunge in punctul in care au ajuns evreii primei jumatati a secolului trecut. Ca si evreii, musulmanii au un puternic sentiment religios, actioneaza dupa perceptele unei carti de acum 2000 de ani, nu se lasa asimilati si sunt un stat in statul in care au emigrat, asa ca lumea incepe sa-i urasca. Intr-un context economic asemanator celui din anii ’30, musulmanii au devenit, in intreaga Europa, in discursul oricarui lider de extrema dreapta, cauza tuturor relelor. Pentru ca traiesc dupa reguli stricte si formeaza o societate ermetica, lumea nu ajunge sa-i cunoasca cu adevarat, iar cand vor avea nevoie de asta, prejudecatile se vor fi format deja. Dovada ca lumea ii uraste deja? Extrema dreapta a reputat victorii la alegerile europarlamentare in toata Europa (in Germania, in Franta, in Finlanda, Danemarca, Olanda etc.) pe un discurs anti-islamic.

Eu nu cred ca e vorba de rasa, ci de religie. Unul dintre liderii extremei drepte olandeze, Geert Wilders, a spus-o explicit: „nu urasc musulmanii, urasc Islamul”. Adevarul e ca Europa civilizata nu-i suporta si nu le va tolera obiceiurile si credinta, mai ales ca musulmanii de acum sunt mult mai ostentativi decat evreii, in toate privintele. Cu un catolicism din ce in ce mai permisiv, condus de un Papa hipiot (o spun cu toata admiratia) – din nevoia de a tine pasul cu actualitatea secolului XXI – pe fondul unei laicizari profunde, europenii nu vor suporta contactul de zi cu zi cu oameni a caror Carte Sfanta ii invata cum si cu ce mana sa se stearga la fund. In aceasta chestiune, extrema dreapta si extrema stanga (din care ma recomand a face parte) au un punct de vedere comun: progresul. Iar musulmanii nu pot fi susceptibili in a avea o contributie la progres, de vreme ce persevereaza intr-o credinta retrograda, care nu are nimic de a face cu ceea ce am devenit noi, intre timp. Asa ca ma astept sa apara inscriptii „Achtung Moslem!”. Si dupa aia stim toti ce poate urma.

De la taciuni la stele. Cronologia evolutiei umane (2014)

Momentele-cheie din evolutia noastra si incep acum 4 milioane de ani cu hominidul Lucy – Australopithecus afarensis. Arata ca ala din filmul omonim care v-a dezamagit pe toti anul asta si avea mersul biped. Va reamintesc ca in acest punct dinozaurii disparusera de 61 de milioane de ani. Desi inteligent, tot i-au trebuit 1,5 milioane de ani ca sa ciopleasca niste pietre si sa isi faca unelte. Moment in care isi schimba numele din Lucy in Homo Habilis, stramosul nostru comun, care era un hominid abil, iscusit, de unde si denumirea din latina. Avea un creier de doua ori mai mare decat Lucy, dar aproape pe jumatate in comparatie cu al nostru si a aparut acum 2,5 milioane de ani.

Au trecut 800.000 de ani, apoi, pana sa apara Homo ergaster sau Homo erectus, care folosea focul si care a rafinat tehnica cioplirii pietrelor. Este specia care a parasit Africa, migrand in Europa si Asia. Totodata, din ea a evoluat Homo heidelbergensis, acum 600.000 de ani, specie care pune pentru prima data piatra-n bat pentru a-si face scule. Este prima care isi ingroapa mortii cu obiceiuri proto-religioase si practica totemismul. Cu o capacitate craniana apropiata de a noastra, evolueaza in Homo neanderthalensis acum 250.000 de ani, apoi, separat, in Homo sapiens. Cele doua exista concomitent pana acum 30.000 de ani, cand neandertalienii dispar, din cauze aflate inca in disputa. Cert este ca, dintre cele doua specii, Homo sapiens a fost cea care a dezvoltat un limbaj complex si un comportament religios, astfel incat putem afirma lejer ca am inventat zeii acum 100.000 de ani, i-am pictat pe peretii pesterilor acum 40.000 de ani ca o prima forma de arta si, prin contrast, am scris despre ei abia acum 4.400 de ani. Totodata, asa cum am aratat in Extinctia hominizilor religiosi, am inceput sa punem zeii la indoiala acum 2.500 de ani, iar unii dintre noi, ateii, traim foarte bine si fara ei de peste 200 de ani.

Daca resorturile interioare care au generat sentimentul religios sunt aceleasi de la aparitia Homo sapiens, consider ca specia care s-a eliberat de ele si evolueaza, iata, separat, fara prejudecati, fara obiceiuri, fara dogme si fara zei isi merita o noua denumire in latina pentru ca are, ca exponenti, alti oameni. Din expunerea de mai sus rezulta ca omul a evoluat in progresie geometrica: am avut nevoie de zeci de milioane de ani pentru a dezvolta mersul biped, 2 milioane de ani pentru a face unelte, 500 de mii pentru a vorbi, o suta de mii pentru a ne ruga, iar acum doua sute de ani am pus o noua piatra de hotar pe drumul de la taciuni la stele.

Zeii altor lumi (2014)

Nu e loc de falsa politete cand vine vorba de ridicol, e nevoie de franchetea unui gest obscen ridicat impotriva a tot ce e considerat „sfant”. Nu poti sa fii politically correct cu habotnicii, e o reteta pentru dezastru – iata falimentul multikulti! Istoricii au putut cuantifica numarul crimelor comise in numele oricarei ideologii. Dar cel al crimelor impotriva umanitatii comise in numele religiei nu-l vom sti niciodata.

Intelegem suprimarea unei vieti doar in sens fizic, simplu, prin ardere pe rug sau tortura, ori tot aia e daca o viata este irosita in umbra unei spaime irationale, prin supunerea neconditionata in fata unor dogme care anuleza tot ce e omenesc in om? Dintre toate religiile, cele mozaice – nascute in acelasi creuzet al noptii mintii noastre – par a fi cele mai nocive, atenteaza direct la existenta speciei umane. Caci ce e, in sensul lui Feuerbach, bunaoara, autenticul omenesc in om? – Ratiunea, vointa, inima. Crestinismul, iudaismul sau islamul le anuleaza, fiecare, cu precadere. Daca esti femeie, oricare dintre cele trei te reduce la conditia de fiinta cu rol reproducator. Rolul de sclava a barbatului este preluat astazi, din fericire, de aparatele electocasnice. Asa ca de ce ai practica in continuare una dintre credintele astea, care sunt sub standardele omului primitiv – el te-a onorat, totusi, prin statueta Venus din Willendorf. Daca esti barbat, de ce ai sluji unor zei care iti cer intoarcera celuilalt obraz? Parca zeii pagani te onorau, pretuind nobletea, forta sau curajul. Or, ce onoare e in prosternare, ce noblete e in indoirea genunchilor, ce forta e in sihastrie, sau, daca esti islamist, ce curaj e in atentat?

Doua secole de stiinta ne-au dus mai departe decat mileniile in care am slujit niste „zei”, atunci de unde predilectia pentru supranatural, seductia fata de o continua proiectie ontologica, care submineaza tot ce, repet, e autenticul omenesc in Om? Aceeasi imaginatie care ne-a facut sa punem piatra in bat sau sa descoperim resorturile fizicii cuantice pare sa ne saboteze eforturile in a privi Catre sus (Enuma Elis), pentru noi. Am fost intrebat ce am fi fost fara religie. Am raspuns: zeii altor lumi.

Mi-e din ce in ce mai clar ca ateismul va fi, la scara evolutiei omului, un punct-cheie la fel de important ca descoperirea focului, acum cateva sute de mii de ani, sau dezvoltarea limbajului, care a dus la evolutia homo sapiens si extinctia oamenilor de neanderthal. In comparatie cu acele momente, emanciparea omului fata de zei a inceput recent, acum 2.500 de ani, este inca in progres si va face diferenta intre doua specii care acum coexista,relativ pasnic, precum cele amintite mai sus – fiintele umane si hominizii religiosi.

Totul a inceput cu filosofia unui grec care credea ca principiul lumii este, culmea, focul (a se citi Logos, ratiune). Este vorba despre Heraclit a carui teorie a contrariilor si a schimbarii perpetue o vom regasi, mai tarziu, in dialectica lui Hegel.

Pana atunci, filosofia mai face un pas catre ateism prin Xenofon, care isi da seama ca oamenii au creat zeii si nu invers: „Omul isi inchipuie Divinitatea dupa chipul si asemanarea sa, iar daca boii, caii, leii ar avea maini si ar putea picta, atunci caii ar picta zei care ar fi asemenea cailor, iar boii ar picta zei asemenea boilor”. Desi atat Heraclit cat si Xenofon proiecteaza ontologic o Fiinta, un Unul, nu este vorba despre o entitate careia te rogi, de vreun Dumnezeu, ci mai degraba de un principiu, de o lege universala, de ecuatia aia care cuprinde toate legile Universului pe care incearca astia acum sa o gaseasca.

Dupa cei doi vine Socrate a carui indemnuri au o buna etica pentru cercetare („stiu ca nu stiu nimic”) si nu fac decat sa sublinieze potentialul imens al fiintei umane („cunoaste-te pe tine insuti”). Ca tot vorbeam de ecuatii, l-am uitat pe Pitagora (las sistematizarea pe seama discipolilor). Pitagora vedea peste tot numere, ca esenta a tuturor lucrurilor: apei ii corespunde un numar, focului – la fel, si asa mai departe, pana intr-acolo incat exista numere-idei si un numar ideal. Prima parte avea sa le placa filosofilor greci atomisti, iar a doua, cu numerele-idei, pare ca i-a placut lui Platon. Ati vazut vreodata un atom? Nu, si sunt sigur ca nici Leucip n-a vazut vreodata unul, desi a intuit existenta atomilor. De la el stim ca nimic nu se intampla in afara ratiunii, iar microcosmosul si macrocosmosul functioneaza dupa aceleasi legi. Bine, ca si el si discipolul sau, Democrit, au dat-o de gard sustinand ca si gandurile sunt formate din atomi, iar sufletul are atomii focului, asta e alta poveste.

Un sistem filosofic trebuie sa fie coerent, iar in incercarea de a fi consecvent mai spui si tampenii. Insumate intr-un volum, cele mai mari prostii spuse de marii ganditori si cele mai penibile situatii in care s-au pus ar face deliciul publicului de acum. Bunaoara, Thales a cazut intr-o groapa in timp ce urmarea stelele, moment in care o slujnica l-a intrebat cum vrea el sa stie ce-i in cer, cand nu vede nici ce-i in fata lui. Povestea in sine e paradigmatica pentru orice demers filosofic: nu cunoastem numele slujnicei care a facut pragmatica observatie, il stim insa pe al lui Thales.

In lumea antica, materialismul isi gaseste ce mai inalta expresie in filosofia lui Epicur, ultimul dintre greci care au incercat sa ii elibereze pe oameni de teama in fata zeilor si a mortii. Hedonistul Epicur a fost ultimul om din acea perioada care si-a dat seama ca spiritul e o emanatie a materiei, nu invers, iar odata cu materia dispare si spiritul.

Apoi s-a stins lumina. Apar religiile monoteiste, iar in edificiile lor nu a mai fost loc pentru filosofie. In Islam, Avicenna sau Averroes au mai avut o licarire din ceea ce a fost cea mai inalta expresie a gandirii umane in Antichitate. In Crestinism, mima demersul filosofic un Toma d’Aquino sau un Anselm din Canterbury, dar o faceau invers decat filosofii greci: asta e Adevarul (a se citi Dumnezeu, dogma religioasa), ce dovezi putem gasi sa il sustina. Si au tinut-o asa 1000 de ani. O mie de ani in care gandirea filosofica, cu toate implicatiile si provocarile ei pentru stiinta, a fost zero.

Pana la momentul 1: Leonardo da Vinci, Giordano Bruno, Nicolaus Copernic. Au urmat Galilei, Kepler, Newton, insa adevarata Renastere are loc in secolul XIX odata cu filosofii neohegelieni despre care am scris in unul dintre primele articole de pe acest blog: Satyrii lui Nietzsche – Max Stirner si Ludwig Feuerbach. E secolul lui Darwin, caruia i-a precedat cel al stiintei, in care am ajuns pe Luna sau care ti-a pus pe birou laptop-ul de pe care citesti acum randurile astea. Totul intr-o suta de ani. Gandste-te acum unde am fi fost intr-o mie de ani.

La moaste, in linie dreapta! (2014)

Citesc pe un site obscur (inliniedreapta.net) ca am descoperit si noi, ateii, ca – vezi-doamne! – exista moaste. Iar noi, ca niste hateri ignoranti, ii luam la misto pe cei care le ling si vopsim „cu vidanja cultura si civilizatia crestina a tarii”(!). Personal, gasesc ca pupatul moastelor e ca si cand ai suge pula la morti: pe cat e de inutil, pe atat e de scarbos. Dar haideti mai intai sa luam textul, punct cu punct:

Corolarul zicerii pe net e ca noi, ateii, nu am inventat nimic, in timp ce religia crestina ne-a umplut de civilizatie. In paranteza fie spus, observati cum opereaza argumentul tutist ( Petre Tutea), despre care va vorbeam in articolul trecut? Luat ca atare, e discutabil; intors cu 180 de grade, e axioma. Inca de la inceput, autorul ne informeaza ca „romanii se inchina moastelor Cuvioasei Parascheva de pe vremea lui Vasile Lupu*” (n.n. – cca 1600). Logica e urmatoarea: lingem oase de peste 400 de ani si voua va vine greata abia acum.

Pai, cam asta e obscurantismul religios: mancam cacat din tata-n fiu si, trecand peste faptul ca e cacat si pute, noi tot leorpatam scarnavia. Ca asa e obiceiul! Pe aceeasi linie logica, daca te vad moscolit de cacat la gura si fac misto de tine, tot eu sunt ala caruia i se bate obrazul: nu-i frumos, omul mananca un cacat, asa e in comunitatea lui… Hai las-o dracului!

Inevitabil, autorul ajunge cu zicerea respectiva in punctul martiriului crestin: ca pe crestinii ortodocsi i-au calcat, pe rand, gotii, avarii, tatarii, turcii si, mai nou, rusii. Pai, hoardele migratoare asta faceau: jefuiau, siluiau, omorau, nu cred ca te intrebau de confesiune. Sub ocupatie otomana, crestinii din Dobrogea au fost lasati sa isi construiasca biserici (ce-i drept, de lemn, si nu mai inalte decat un spahiu calare pe cal). Iar comunistii nu au bagat crestini in puscarii, ci legionari: pesemne si-or fi amintit ce le faceau lor legionarii, inainte de razboi. Tot ca o paranteza: in ideologia comunista te bagau la puscarie si, eventual, te omorau, daca te ridicai impotriva oranduirii pe care voiau s-o impuna. In ideologia legionara, de sorginte nazista, daca erai evreu**, mason, sectant (n.n. – neortodox) sau poponar (pe bune sau prezumat), te omorau si punct.

„A daramat Ceausescu biserici!” se axfixiaza autorul. A daramat, ce-i drept: fix 20 (douazeci). Adica pe alea care stateau in drumul unor „realizari marete” sau ce i s-o fi nazarit lui sa faca. Daca Biserica era cu adevarat persecutata in comunism, nu ramanea niciun lacas de cult in picioare: in dictatura orice e posibil, intr-o luna le radeau pe toate***. Altminteri, BOR avea si pe atunci un patriarh, ce-i drept, nu legionar ca ala de pe vremea lui Antonescu, dar care, in toate pozele facute pe timpul odiosului regim, nu parea prea oprimat.

Bomboana de pe coliva, dulcele muc scobit din fosa habotniciei autorului e, insa, partea care trateaza religia ca motor al civilizatiei. „Prima tiparitura in romana este a unui diacon****” (Coresi). Tehnic, da, a fost prima: traducerea in romana a unei lucrari protestante, care fusese tiparita la Sibiu.

Asa. Deci, prima carte tiparita in limba romana nu a fost o enciclopedie medicala, un tratat de astronomie sau vreun compendiu stiintific. Nu, a fost o traducere obscura a unei lucrari teologice, Catehismul lutheran. Ce influenta covarsitoare pentru cultura romana si, indraznesc sa spun, pentru credinciosii ortodocsi!

In manastiri s-au tiparit, desiguri, lucrari. Inainte se cazneau sa le copieze de mana, pe piei de vitel. Dar e vorba de lucrarile lor, teologice, asa ca hai sa terminam cu Apoi, pe vremea aceea, in afara castei bisericesti si/sau nobiliare, putini stiau sa citeasca. Nici nu le-ar fi folosit la ceva, de vreme ce aveau gatul sub cizmele celor doua. Chiar autorul arata, comentand propriul text, ca domnitorul Vasile Lupu a construit biserica „Trei ierarhi” („o dantelarie de piatra cu foita de aur”) in timp ce „multi calici mureau de foame in Moldova”.QED.

Cui i-a folosit insa exorbitanta constructie? Culturii crestine romanesti, evident. Si calicilor pupatori de moaste, ca poate, asa, mai uitau de foame, in speranta ca in lumea de apoi vor fi satui… Aveau nevoie de dantelaria de piatra trasa-n aur cum avem nevoie acum de Catedrala Mantuirii Neamului. Poate tot pentru ca „investitia in cultura religioasa chiar e un business”, cum textual spune autorul.

Acum, citindu-l pe de-a-ntregul, ridicam o serie de intrebari: acest adept al capitalismului salbatic, Alex Amarfei, face apologia ortodoxismului: ca spiritualitate(?), ca aparator al identitatii nationale (?), ca promotor al culturii (?) sau ca oportunitate de business (?).

Stiindu-l ca o suge atat pe partea capitalista, cat si pe partea ecumenica, inclin spre ultima.

_________________________________

* Ion Movila, in 1633, despre domnitorul Vasile Lupu, ca despre omul turcilor: ” Oricat s-ar si jura, dar are credinta turceasca”

**”Cel mai bun evreu este evreul mort”

***E adevarat ca au „mutat” un cimitir intreg, ca sa faca in Bucuresti un lac de acumulare, Lacul Morii, pentru sistematizarea cursului raului Dambovita. Adica iti mutai tu mortii unde stiai, chit ca erau ingropati de doua luni sau de sapte ani.

**** E ca si cand ai face lobby in favoarea Islamului facand referire la Avicenna sau Averroes

Conu Balaceanu fata cu reactiunea (2014)

Nimic nu ma sacaie mai mult decat credinciosii docti, tutisti, aia care sunt mereu pregatiti sa faca apel la vreo autoritate incontestabila si infailibila – de cele mai multe ori e Einstein – pentru a valida orice stupizenie scoasa pe orificiul bucal. Ca Balaceanu-Stolnici (foto jurnalul.ro), care imi spune ca pozitia lui fata de atei e mai nuantata, ca e si antropolog. Ei bine, ii atrag atentia ca a mea fata de credinciosi e transanta, eu sunt si filosof.

Posibilitatile de a intelege Universul sunt date de anumite structuri cerebrale. Nu oricine poate sa vorbeasca. Nu oricine poate sa citeasca. Nu oricine poate sa nu creada in Dumnezeu. Trebuie sa aiba in creierul sau atitudinea de a nu crede. Credinciosul convins este o lipsa, o incapacitate a creierului de a integra complexitatea Universului. Trebuie sa-i consideri ca pe niste oameni lipsiti de avantajul pe care-l avem noi, ateii. Nu poti sa ai ura si dusmanie, ci compasiune.

Compasiune pentru lipsa de comprehenta. Pentru spaima launtrica ce ii face sa tremure in fata zeului lor, precum cea care ii pietrifica pe inaintasii lor in fata fulgerului. Tot ce pot ei sti e ceea ce intelegea Platon prin doxa, cunoastere de rang inferior, ce intelegem noi e episteme. Noua, maieutica socratica ne aduce raspunsuri si intrebari in progresie geometrica, lor, in progresie aritmetica. Asta daca-o folosesc, caci rar li se intampla credinciosilor sa puna intrebari. Rareori, zic, pentru ca celor importante le-au gasit deja un (unic) raspuns. Aceasta atitudine iscoditoare a mintii noastre, corelata cu capacitatea de coroborare a raspunsurilor ne-a adus totul, din momentul in care am pus prima oara piatra-n bat si am facut o unealta.

A nu avea o astfel de atitudine e o lipsa, o incapacitate a creierului. E amuzant cum, parafrazandu-l pe Balaceanu-Stolnici si denaturand cu 180 de grade sensul frazelor lui, asa cum am facut la inceputul articolului, spusele mosului capata sens. Brusc, ele sunt valide din punct de vedere logic si semantic. Poti sa faci acelasi lucru cu orice a spus Petre Tutea: un laureat al Premiului Nobel ateu face mai mult decat o baba nespalata pe picioare in fata icoanei maicii domnului. Acum, toata lumea civilizata e de acord! Zicerea originala poate naste dispute, dezbateri aprinse, insa acum, ca am „umblat” la ea, e o axioma.

Adevarurile ateismului sunt axiomatice. Sunt simple, valide, verificabile empiric imediat, iar asta le consfinteste ca adevaruri. Proiectia ontologica e o fabulatie pe care proiectia epistemologica nici nu are datoria de a o combate! E suficient ca a doua confirma, mai departe, prin stiinta, ceea ce prima valideaza prin psihiatrie.

Aceasta religie, crestinismul, a supravietuit mii de ani prin cu totul alte mijloace, altele decat cuvantul sfant revelat credinciosilor. Adica prin minciuni, teroare, subjugare, intimidare, jaf organizat. Sa nu uitam ca intr-o vreme Biserica detinea vaste domenii, iar daca sar pravoslavnicii de la noi sa spuna ca asta ii priveste doar pe catolici, le reamintesc ca ortodoxia a afisat dintotdeauna, si continua s-o faca, o opulenta de un prost gust infiorator. Atata aur si argint cat vezi pe un ierarh, mai intalnesti, poate, la o tiganca vrajitoare. Straiele, cartile, icoanele, toate sunt ferecate in aur sau argint si daca pe deasupra nu au si vreo trei-patru pietricele colorate, de buna sama ca nu-s d-ale noastre. Asta este un alt paradox, cand vorbim de religii. Opulenta care te face sa fugi in cerc, tipand si dand din maini. Ordinul Templierilor avea ca emblema doi cavaleri calarind pe un singur cal, simbol al saraciei, desi se stie ca membrii Ordinului, inca de la infiintare, numai de saracie nu puteau fi suspectati. La fel cum paradoxal mi se pare si demersul Bisericii Ortodoxe care arunca 400 de milioane de euro pentru a construi Catedrala Neamului, lasand in plata Domnului reconsolidarea unor lacase de cult vechi de sute de ani. (Later edit: Ii spuneam unui prieten, la o bere, ca de cate ori vad un popa in SUV imi vine sa ma duc la el, sa-i bat in geam, si sa-i spun: Buna ziua parinte, frumoasa magarita!)

Dimensiunea spiritului uman este data de libertatea constiintei sale. Din acest punct de vedere, religia nu face altceva decat sa limiteze spiritul uman si sa anuleze autenticul omenesc din om. Pentru ca omul are capacitatea de a gandi, de a invata, de a explora, de a intreba. Din punct de vedere religios, aceste virtuti sunt considerate pacate. Gandirea e pacatul indoielii, invatatura al ereziei, explorarea al mandriei, iar interogarea al razvratirii.

Petre Ţuţea – filosofia lui „d-aia” sau „ba pe-a mă-tii” (2010)

Am mai scris aici despre creştinism ca fiind cea mai rafinată formă de ură împotriva omului, însă acum am să mă refer la religiile monoteiste în general, văzute drept cele mai abjecte edificii spirituale pe care omenirea le-a putut ridica – când spun asta am în vedere creştinismul, islamismul şi iudaismul.

E de neînţeles cum oamenii pot trăi într-o continuă automutilare etică şi spirituală de două milenii încoace. Odată cu apariţia religiilor monoteiste omul a încetat să îşi mai pună întrebări. Obligat de dogme şi forţat de societate, el s-a complăcut în mediocritatea unor idei care, pe parcursul a două mii de ani, au căpătat o aură axiomatică. De ce cutare şi pe dincolo? – Pentru că aşa scrie în Biblie – Pentru că aşa e obiceiul – Pentru că moşii şi strămoşii noşti făceau la fel. Aşa s-a ajuns ca, astăzi, dacă negi existenţa lui Dumnezeu, sesizezi idioţenia unor obiceiuri sau conteşti autoritatea Bisericii devii un proscris. Dar aici puteţi face toate astea, pe mine nu mă deranjează acest statut. Repet, urăsc societatea asta şi n-am să-i aparţin niciodată.

Aşadar, religiile monoteiste au avut ca o constantă preocupare găsirea unor justificări. Gândirea religioasă operează cu un silogism inversat: începe cu concluzia, apoi caută premisele care o pot susţine. Astfel, o sumedenie de situaţii – cu toate particularităţile lor – se rezolvă făcând apel la nişte răspunsuri vechi de 2000 de ani. Aşa scrie în Biblie. Sau aşa zice popa. Să te pişi pe aceste două autorităţi înseamnă să te pişi pe întreaga societate, pe neam, pe ţară, pe moşi-strămoşi, aoleu, mai bine taci şi-ţi vezi de treabă, că altfel te trezeşti întrebat dacă nu faci parte din mafia iudeo-masonă sau dacă nu cumva eşti satanist. Gândirea lor aşa funcţionează: dacă nu eşti cu ei, eşti împotriva lor, iar tot ce e împotriva lor de la Satana vine în mod cert. Nu eşti privit doar ca un om lipsit de moralitate – ce mama dracului, nu există moralitate în lipsa religiei creştine – ci şi ca un potenţial trădător, practic nu mai eşti român, eşti un duşman. Aproape că aş putea spune că devii un „duşman al poporului”, dacă sintagma asta nu ar fi fost adjudecată de un alt sistem, la fel de idiot.

Habotnicia ortodoxă este nedespărţită de ultranaţionalism. Ideea că asta este singura credinţă adevărată se integrează perfect în convingerea că ăsta este un neam ales. Şi cine poate ilustra mai bine asta decât Petre Ţuţea, privit o ca autoritate în domeniu. Ascultându-l, îmi dau seama că valoarea de adevăr a maximelor sale nu o depăşeşte pe cea a poeţilor de curte francezi, precum La Rochefaucauldt sau La Bruyere, care, în secolul al XVII –lea, distrau nobilii şi curtezanele deopotrivă, cu aforisme şi cugetări. Nu conta cât de valide erau, conta doar să „sune bine”. Ţuţea, mai sărac cu duhul şi mai puţin vizitat de muze decât cei doi francezi – deh, pâinea, apa şi lăturile de la Aiud nu potenţau actul de creaţie – a reuşit să îngaime o serie întreagă de platitudini şi tautologii. Iată doar un exemplu: „Un Român absolut trebuie să fie legionar”. Ce înseamnă un om de dreapta? – „Român absolut, asta înseamnă!” Alteori, prostia este atât de simplu şi de senin servită încât eşti lăsat fără replică. Păi ce să mai răspunzi la asta: „O babă murdară pe picioare, care stă în fata icoanei Maicii Domnului în biserică, fată de un laureat al premiului Nobel ateu – baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare asa, dihor”.

Scara dublă

„Eu nu detest burghezia. Eu m-am lămurit că un om care vrea să fie bogat nu este un păcătos. Spunea odată un preot bătrân: Circulă o zicală că banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scară dublă. Dacă-l posezi, indiferent în ce cantităţi, şi te mişti în sus binefăcător pe scară, nu mai e ochiul dracului. Iar dacă cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lăcomie şi prin toate imperfecţiile legate de orgoliu şi de pofta de stăpân” – Nu le-a spus nimeni ăstora că nu îţi trebuie o „scară dublă” ca să urci sau să cobori, poţi face asta pe orice scară normală. Dar aşa-i când se apucă de maxime un popă semidoct.

Scriitor din Găeşti

„Shakespeare, pe lângă Biblie, – eu demonstrez asta şi la Sorbona – e scriitor din Găeşti” – Cred că mai curând Ţuţea, pe lângă Shakespeare, e scriitor din Găeşti şi asta s-a demonstrat deja la Sorbona.

Miserupism filosofic

„La întrebările fundamentale de ce? şi în ce scop? aporetica rurală românească răspunde: d-aia” – A nu răspunde la întrebările astea înseamnă a nu răspunde la nicio întrebare. Filosofia nu dă răspunsuri, ci pune întrebări la care religia nu poate răspunde.

Morală absolută

„Vlad Ţepeş (…) are meritul că a coborât morala absolută prin ţepele puse în cur la nivel absolut (…)” – Păi pe acolo intră morala, prin cur, i-o fi intrat şi lui Ţuţea tot pe acolo, în puşcărie.

Aşa arăta gânjul Petre Ţuţea înainte să crape. Ţine degetul în sus, arătând către tărâmul ideilor ca Platon în fresca lui Rafael (foto sus) sau indicând locul unde sunt supozitoarele?

Falimentul natiunii romane (2009)

Ati putea crede ca e un post despre criza financiara, insa va asigur ca nu este asa. Romanii au vocatia promiscuitatii pentru ca au dus-o prost dintotdeauna, indiferent de sistemul politic sau de cel social. Eu am sa ma refer la falimentul lor intelectual, la ariditatea axiologica a acestui moment, care ma determina sa ma bucur, intr-un fel, ca asist, band bere, la dezastrul care va transforma Romania, cel mai probabil, in latrina Europei. Eu un privilegiu asemenator celui de a avea bilete in primele randuri la sfarsitul lumii.

Nu am polemizat niciodata pe teme politice pentru ca am crescut odata cu disparitia ideologiei politice romanesti, am vazut baroni locali social-democrati si lideri de dreapta cu un discurs populist, iar dupa ce asisti la asa ceva nimic din ceea ce se petrece pe scena politica nu ti se mai pare verosimil. Dar constati ca pentru a castiga increderea maselor nu ai nevoie decat de mititei si de moaste si incepi sa te intrebi daca nu cumva votul cenzitar ar fi, totusi, o solutie. La un moment dat tot circul asta se va termina. Pana acum cativa ani dadeau vina pe perioada de tranzitie, apoi au invocat “greaua mostenire”, pentru ca acum sa gaseasca o justificare in faptul ca e criza mondiala. Adevarul e ca noi ne aflam, de secole, intr-o perpetua perioada de criza.

Nu avem un sistem de valori autentic, de fapt nu avem niciun sistem de valori. Pana si cuvantul “sistem” e golit de continut, pentru ca un sistem presupune un ansamblu de elemente organizate, o serie de idei care se articuleaza intr-un fel, dand nastere unei structuri unitare si coerente. Vorbim un grai format din cuvinte lipsite de inteles. Eu nu inteleg ce mai poate inseamna cuvantul “onoare” intr-o tara in care trebuie sa ti-o incalci pentru a-ti asigura nevoile elementare. Ne incapatanam sa folosim cuvantul “dreptate” cand, mie, unuia, imi este din ce in ce mai clar ca, in situatiile definite de antonimul acestui cuvant, ordinea de drept este anevoios restabilita, daca nu deloc. Si care ar mai putea sa fie acceptiunea sintagmei “cultura romaneasca’, in conditiile in care pictorii si graficienii prefera sa expuna in strainatate, asta in cazul in care nu or fi schimbat deja pictura de sevalet cu grafica computerizata. Sau muzicienii, in conditiile in care eu ma intreb ce se mai poate intelege prin “muzica”.

De ani de zile ne tanguim ca adevaratele valori parasesc Romania, ideea asta a devenit un laitmotiv, apare ori de cate ori discutam despre invatamantul romanesc. O spunem cu tristete, uneori cu repros, insa niciodata cu intentia de a face ceva in privinta asta, pentru ca, in general, noi nu facem nimic. In masura in care personajele de succes ale acestei societati sunt Gigi Becali sau Elena Basescu, personaje care, de-altfel, ne reprezinta in Parlamentul European, dati-mi voie sa cred ca dezamagirea celor care ar fi putut forma elita societatii romanesti este justificata. Iar daca formatorii de opinie sunt astia pe care ii vad eu acum la televizor incep sa ma intreb… oare nu cumva am inteles gresit ce inseamna jurnalismul?

Ne vor ramane studentii cu diplomele cumparate. Ii veti intalni ulterior, pe unii dintre ei, in posturi de conducere sau de executie in sectorul public, pentru ca in cel privat lucrurile stau altfel. Dar daca un patron nu-si permite sa plateasca prea mult timp un dobitoc care, in esenta, nu stie sa faca nimic, asa, doar pen’ ca ta-su are bani, in sectorul public acesti oameni pot fi consilieri sau membri in diverse “comitete si comitii”… Si vor ramane in functii, bine-mersi, in afara de situatiile in care fac gresala sa apara in filmulete porno pe net, se caca in miezul zilei pe biroul sefului sau accepta o spaga mai mare decat acesta.

Post scriptum: Cand oamenii de litere vor inceta sa mai scrie, cand poetii nu vor mai canta, cand viorile vor amuti, cand inteleptii se vor sihastri intr-un comod anonimat lasand nebunilor si prostilor cuvantul lor, spre-a fi spurcat, atunci veti sti ca lumea mea s-a ispravit, s-a terminat. M-am despartit, in primele ore ale acestei zile, de un om de litere, de un profesor, de un jurnalist care, pur si simplu, dupa doisprezece ani, a pus pixul jos, promitand ca nu va mai scrie niciodata. Care s-a intors, senin, la “cumintenia pamantului”, asa cum declarase cu cateva zile in urma, intr-un interviu. L-am intrebat de ce a terminat-o cu scrisul, definitiv si ireconciliabil. Mi-a dat un raspuns care m-a ingrozit: “pentru ca nu conteaza”. Asta – i-am si spus – ma face sa ma gandesc la doua aspecte. Pe de-o parte il consider paradigma solipsismului, ceea ce inseamna ca am avut dreptate cand am scris despre solipsism, iar pe de alta parte asta ma face pe mine, artizanul acestei teorii, falsul ei ditiramb, in conditiile in care consider ca sunt nimic fara voi, cei care ma cititi. (Ultima editare: rahat, cata bere bausem inainte de a scrie asta?!)

Solipsismul ca esență a omului – Partea I (2009)

Omul nu este zoon politikon, asa cum credea Aristotel, omul este o fiinta profund solitara. El devine un animal social, fortat de imprejurari, din egoism. Adevarata sa natura este solipsismul, latura sociala fiind doar un compromis. Omul a devenit un animal social din egoism inca din paleoliticul inferior, odata cu aparitia vanatorii in grup, moment in care incepe si procesul de ierarhizare a indivizilor, in functie de iscusinta, forta sau istetimea acestora. Mecanismul lumii de astazi functioneaza cu aceleasi resorturi, societatea actuala este, in definitiv, o proiectie a celei din paleolitic, difera doar complexitatea structurilor.

Omul a avut de castigat ca zoon politikon, iar dezvoltarea sa ca individ este de neconceput in lipsa acestui compromis, insa adevarata sa natura se manifesta in desavarsirea sa, la zenit, in acceptiunea lui Nietzsche. Integrarea individului in societate este cea mai inalta, cea mai rafinata forma a ipocriziei, tocmai din acest punct de vedere intreaga lui viata este un lung sir de compromisuri, numite, prin niste eufemisme, familie, cariera, religie si asa mai departe… Notiuni – de fapt – goale de continut, care ajung, treptat, sa-i anuleze autenticitatea, creativitatea, libertatea spiritului. Toate acestea il impiedica sa simta, exhaustiv, solus ipse – doar eu, sinele prin el insusi – cu toate ca existenta si trairile lui ii dovedesc contrariul.

Integrarea in societate echivaleaza cu nivelarea a tot ce inseamna autentic in om. Societatea este refractara noutatii, ineditului, ea condamna tot ce nu poate intelege, tot ce nu se inscrie in normele sale. Ea este suma prejudecatilor indivizilor care o formeaza. Daca unul spune un lucru, se numeste opinie, daca suficient de multi spun acelasi lucru, se numeste lege, iar individul cu opinia lui cu tot trebuie sa se supuna. Poti sa fii cel ce supune sau nenorocitul care se supune, solipsismul ramane, latent, adevarata esenta a omului, caci vine un moment cand toti spunem – desigur, cu efecte sensibil diferite – eu vreau! Expresia, manifestarea, acestui solipsism latent este vointa de putere. Este tocmai faptul ca spiritul omului este incapabil sa se opreasca din dorinta de a-si lua lumea in stapanire.

Individul isi manifesta diferit puterea, in functie de cat si ce anume stapaneste, iar daca o are, si-o va manifesta fara doar si poate. Franta, Paris, Ludovic al XVI-lea: “L’etat?! L’etat c’est moi!” Romania, Ciorogarla, Aurel Scocaru (al 16 puradel al lui Nae Scocaru): “Fa, io te-am facut, io te omor!”. Societatea este conceptul care il obliga pe individ sa inlocuiasca visele lui cu idealurile altora si amagirile lui cu minciunile tuturor. Cum ar fi sentimentul de datorie. Fata de Familie, fata de Stat, fata de Societate, fata de Biserica, fata de Semenii sai, incat individul uita de ultima datorie, poate singura si cea mai importanta, datoria fata de el insusi. Datoria de a nu-si irosi viata slujind idealurile altora. De a-si desavarsi fiinta, de a privi catre sus. Din acest punct de vedere, filosofii si pustnicii sunt paradigma autenticitatii umane. In ei se manifesta plenar solipsismul, ca adevarata esenta a omului, ca unic mijloc de desavarsire. Ei nu au nevoie de aceasta lume, de regulile si legile ei, pentru ca lumea creata de ei ii transcende acesteia.

Imi aduc aminte ca despre solipsism, ca adevarata esenta a omului, a scris, magistral, Mark Twain, in “Strainul misterios”, cand Satan i se adreseaza pentru ultima data lui Theodor Fischer. Genialitatea acestui pasaj ma impiedica sa nu-l redau integral:

“ – Iar tu nu esti tu. N-ai trup, n-ai sange, n-ai oase, esti doar un gand. Nici eu nu exist, sunt numai un vis, visul tau, nascocirea mintii tale. Peste o clipa ai sa-ti dai seama de asta si atunci ai sa ma izgonesti din inchipuirile tale. Iar eu am sa ma risipesc in neantul din care m-ai plasmuit…Uite-ma cum pier…ma sfarsesc…dispar. Foarte curand ai sa fii singur in spatiul fara liman, o sa cutreieri de-a pururi nesfarsita-i singuratate, fara prieteni sau tovarasi de drum. Caci ai sa ramai un gand, singurul gand de pe lumea asta, nepieritor, fara moarte. Iar eu, umila ta sluga, te-am dezvaluit tie insuti si te-am eliberat. Viseaza alte vise, mai frumoase! Ciudat ca n-ai banuit asta cu ani in urma…acum nu stiu cate secole, ere, eoni…caci ai existat, solitar, de-o eternitate. Ciudat intr-adevar ca n-ai banuit ca universul tau si tot ce e-n el sunt numai vise, halucinatii, inchipuiri! Ciudat fiindca se vada clar cat de nebunesti sunt, ca toate visele: un Dumnezeu care putea plamadi la fel de lesne copii buni ca si rai, dar a preferat sa-i faca numai rai; care ar fi putut darui fericire fiecaruia dintre ei, dar n-a daruit-o nici macar unuia; care i-a invatat sa-si pretuiasca viata, asa amara cum e, dar le-a scurtat-o cu zgarcenie; care a dat ingerilor lui o fericire vesnica si nemuncita, dar celorlalti fii ai sai le-a pretins sa munceasca pentru ea; a dat ingerilor lui vieti lipsite de suferinta, dar si-a osandit ceilalti fii la mizerie crunta, la boli ale mintii si ale trupului; care predica dreptatea si a inventat iadul…predica mila si a inventat iadul..predica legea de aur si iertarea inmultita cu de sapte zeci de ori sapte si a inventat iadul; care predica celorlalti morala, dar el insusi nu are niciuna, care se incranceneaza impotriva crimelor, dar le comite pe toate; care a creat omul fara sa il roage nimeni, dar incearca sa arunce asupra oamenilor raspunderea pentru faptele lor, in loc sa o pastreze onorabil pentru el, asa cum se cuvine; care, in sfarsit, in perfecta-i obtuzitate divina, ii cere acestui biet sclav napastuit sa-l venereze!…Iti dar seama acum ca toate lucrurile astea nu-s posibile decat in vis. Iti dai seama ca sunt pure nebunii infantile, plasmuiri natangi ale unei imaginatii inconstiente de aberatiile ei…intr-un cuvant sunt un vis, iar tu fauritorul lui. Semnele visului se vad cu ochiul liber. Ar fi trebuit sa le recunosti mai demult. Tot ce ti-am dezvaluit tie este purul adevar: Dumnezeu nu exista, nici universul, nici specia umana, nici viata pamanteasca, nici raiul, nici iadul. Totul e un vis… un vis grotesc, de nebun. Nu exista nimic, doar tu insuti. Iar tu esti doar un gand… un gand vagabond, un gand zadarnic, un gand de pripas, ratacind prin pustiul vesniciei!”

Solipsismul ca esenta a omului – partea a II-a (2009)

In pasajul care incheie “Solipsismul ca esenta a omului” avem de-a face cu un solipsism radical, in care intreg universul exista in si printr-o constiinta individuala trans-temporala. “Tot ce ti-am dezvaluit tie este purul adevar: Dumnezeu nu exista, nici universul, nici specia umana, nici viata pamanteasca, nici raiul, nici iadul. Totul e un vis… un vis grotesc, de nebun. Nu exista nimic, doar tu insuti”, i-a spus Satan lui Theodor Fischer. Filosofic, asta ridica o serie de probleme. Daca realitatea este produsul unei singure constiinte, respectiv cea a personajului lui Mark Twain, atunci universul, bunaoara, sau specia umana, nu ar putea exista independent de aceasta constiinta. Mai mult, ea ar putea opera modificari, ar putea crea noi realitati, distrugand altele si asa mai departe. Nu la aceasta forma de solipsism m-am referit ca fiind esenta omului, deoarece este de domeniul evidentului ca existenta universului sau a speciei umane nu sunt conditionate in niciun fel de constiinta unui singur individ. Asa fiind, atunci din ce motive am crede ca exista totusi o asemenea constiinta si de ce i-am spune Dumnezeu?

Uite, asta dovedeste ca solipsismul este esenta omului, capacitatea de a crea lumi, zei, idei, de a proiecta ontologic. Feuerbach afirma ca esenta religiei este esenta omului ipostaziata in absolut. Dumnezeu exista tocmai pentru ca solus ipse ii permite asta. Sinele prin el insusi l-a creat, el neputand exista in absenta sinelui. Zeii tuturor popoarelor au fost creati dupa chipul si asemanarea acestora. Quetzalcoatl sau Tezcatlipoca, triada Athum-Ra-Khepri la unii sau Brahma-Visnu-Shiva la altii au fost entitati care apareau ca reale si necesare indivizilor din respectivele civilizatii. Si au disparut odata cu acestea, asa cum va disparea si Dumnezeu odata cu aceasta civilizatie.

Ideea de absolut exista gratie sinelui, ca si cea de etern de-altfel. Asta se intampla si cu notiunile de bine si rau. Ele au o anumita doza de inefabil, nu pot fi definite. Ceea ce inseamna bine pentru un individ apare ca rau altuia si invers, iar asta e un alt argument in sprijinul afirmatiei ca solipsismul este esenta omului. Binele sau raul sunt notiuni care capata sens doar raportate la sine si exista prin el insusi, la fel ca si frumosul sau uratul. Se intelege insa ca aici nu ma refer la bine in mod general sau la frumos in sens larg deoarece, asa cum ar spune Marius Chicos Rostogan, ghe asta se ocupa mai gheparte ghreptul si estetika. In sfarsit, demersul artistic sau cel filosofic este unul solipsist prin excelenta, sinele singur are puterea de a crea, de a interpreta aceasta lume a carei sensuri si mistere i se reveleaza pe masura ce spiritul omului se instapanesta asupra sa.

Blasfemia si injuratura ca finalitate in polemica religioasa (2009)

Polemicile religioase, ca si cele politice de altfel, vor esua, fara exceptie, din mediocritatea argumentarii in pestilentialitatea obscenului. Cand vorbesc cu un crestin simt ca fiinta mea se degradeaza intr-o asemenea masura incat, dupa epuizarea tuturor argumentelor de bun simt, doar Apollinaire m-ar mai putea inspira pentru a-i raspunde interlocutorului si, credeti-ma, cu greu fac fata tentatiei. Cu atat ma mult cu cat se intampla uneori ca interlocutorii sa faca parte din categoria intelectualilor, caci daca dispretuiesc cu adevarat vreun credincios, cu siguranta acesta este habotnicul intelectual. Prostia si habotnicia sunt servite calde in argumente care se vor a fi logice, intr-un discurs elevat, in care ceea ce este de domeniul evidentului este ignorat in favoarea unor absurditati metafizice.

Citatele spuse la foc continuu vin sa suplineasca prin eruditia unor ganditori inconsistenta si lipsa de coerenta a ideilor propagate de habotnicul intelectual, ba mai mult, el merge pana intr-acolo incat iti scuipa pe masa vorbele maicii Siluana, ale calugarului Rafail Noica sau ale parintelui Justin Parvu. De cand a aparut o carticica cu 300 de aforisme ale lui Petre Tutea, blogurile pravoslavnicilor sunt pline de vorbe de duh. Acesti pseudo-intelectuali nu au scris in viata lor un rand care sa le apartina cu adevarat, iar cand ii citesti ai impresia ca asisti la un avort cultural.

Pentru ca minciuna nu mai e minciuna daca e repetata suficient de mult, plasmuirile religiei crestine au reusit, pe parcursul a doua mii de ani, sa treaca drept adevaruri, pe care daca le contesti in vreun fel te cam pisi impotriva vantului. M-am saturat de replici care fac referire la pariul lui Pascal sau la argumentul lui Anselm si cred ca apelul la autoritatea lor este, intr-o discutie, un argument inconsistent. Mi-e lehamite sa aud ca religia este ceva intim, pentru ca in mod paradoxal simbolurile ei sunt peste tot in spatiul public. Mass media sunt pline de pravoslavnici docti, ultimul inventat ad hoc fiind Dan Puric. Intr-o perioada parca traiam bancul ala despre Ceausescu, numai ca acum era vorba acest actor, pentru ca deschideam televizorul, iar pe Realitatea era Dan Puric, se vorbea la un moment dat de fenomenul Dan Puric. Mergeam intr-o librarie si de pe rafturi ma privea Dan Puric, cu privirea aia de blajina, de popandau clapaug, deschideam radioul si-l auzeam pe Dan Puric, va marturisesc ca am tinut un an o conserva in frigider din cauza ca mi-era frica s-o deschid…

Exista o serie de absurditati legate de dogmatica si filosofia crestina, iar una dintre ele o gasim in eshatologia acestei religii. Pentru ca religia crestina este una contra naturii, toate placerile ii sunt interzise omului, ele fiind apanajul celor ce sunt lacomi sau desfranati, recte pacatosilor. Numai ca, spre deosebire de Coran care le promite musulmanilor gradini umbroase, izvoare cristaline si 72 de virgine in lumea de dincolo, Biblia nu mentioneaza clar ce inseamna Raiul. Iisus baiguie despre comoara din Ceruri, despre inzecita rasplata, dar nu defineste Raiul. Ne facem o idee numai dupa ce aflam ce este Iadul: foc, pucioasa, planset etern, ca si cum este mai putin important unde ajungem daca respectam regulile jocului, mai nasol fiind unde ajungm daca nu le respectam. Cert este ca, inainte de a accede in Rai, muritorul se va prezenta la judecata, in fata Domnului. Dupa ce moare, el este judecat doar pentru pacatele din timpul vietii sale, dupa un Cod penal cu 10 articole si este condamnat pe fond, definitiv si irevocabil, la suferinta eterna si achitat pentru pacatul stramosesc ca urmare a jertfei lui Iisus Hristos. Crestinul nu poate exercita nicio cale de atac impotriva deciziei insa mai are o sansa odata cu Sfarsitul Lumii, la a doua Judecata de Apoi, o judecata colectiva, asa, ca o contestatie in anulare sau ca o revizuire a sentintei, cand Dumnezeu ii va judeca pe absolut toti. In lumina acestor sustineri, orice discutie cu un crestin este imposibila, ar fi ca si cum am monologa in doi. Iar cand te confrunti cu nimbul de cacat al absurditatilor crestine, blasfemia si injuratura sunt nenorocita finalitate a unui dialog care se dovedeste a fi inca de la inceput un fiasco.

Declinul Bisericii Ortodoxe (2009)

Exista un individ pe care il voi denumi, printr-un oximoron, credincios indiferent, care se declara ortodox doar pentru ca asa a fost sa fie, s-a intamplat sa se nasca intr-o familie ortodoxa.

Poate fi vorba de un functionar de 45 de ani sau de o studenta la ASE. Merge la biserica rar spre deloc, asta si pentru ca provine, in general, din mediul urban, iar daca nu, a trait destul in mediul urban si datorita acestui fapt a avut de-a face cu diversitatea sociala, culturala si etnica de la oras. Are facultate, chiar daca numai el stie cum a terminat-o. Spune ca el nu crede in Dumnezeul popilor, zice ca el are Dumnezeul lui, iar atunci cand merge la biserica o face doar pentru ca lacasul il ajuta sa mediteze sau sa se roage. Mai trece pe-acolo de Pasti, fiindca asa e obiceiul. Probabil singurul obicei care se mai pastreaza la oras si care inseamna mai mult friptura de miel, mese bogate urmate de indigestii, sprit si zile libere, decat rugaciune sau slava intru Hristos. I se rupe de ce zic preotii. Gem autobuzele de oameni ca el, iar daca mergi pe strada il intalnesti la tot pasul. E un om simplu, un om normal, are un serviciu, si-a facut rate la banca sau se gandeste sa isi faca pentru a-si lua un apartament cu doua camere in Rahova sau Berceni pentru care va munci toata viata. Ce ii pot spune lui preotii? E prea pragmatic pentru iluziile pe care vor sa i le vanda si prea mediocru pentru a avea crize de ordin religios, ca Cioran, Eliade sau Tutea. El are Dumnezeul lui, spiritualitatea lui, simte el, asa, ca e in legatura directa cu El. Nu e ceva anormal, fiinta umana proiecteaza ontologic.

Cu cat te apropii de lumea satului, cu atat vei intalni mai multi oameni religiosi, iar cu cat omul e mai prost cu atat e mai habotnic. Desigur, intalnim si profesori universitari habotnici si vedem indivizi cu o cultura impresionanta batand matanii, dar astia sunt de alta factura. Astia au ajuns asa dupa ce si-au ridicat niste probleme in urma carora Dumnezeu le-a aparut ca fiind necesar. In urma acelorlasi reflectii mie mi-a aparut ca fiind imposibil si nenecesar, insa asta-i cu totul alta treaba. In fond, nici eu nu detin Adevarul.

Dar ce te faci cu omul obisnuit, a carui existenta simpla inseamna un serviciu obositor, o familie pe care sunt aproape sigur ca o regreta in unele momente, ce te faci cu omul care are orgasm nu fior mistic, care atunci cand este lovit se apara si loveste inapoi, nu se gandeste sa intoarca si celelalt obraz, omul pentru care comoara din Ceruri nu inseamna nimic in conditiile in care, in simpla ecuatie a lumii in care traieste, banii inseamna mancare, bautura, casa, masina, iar pentru copiii lui educatie, haine si confort. Explica-i tu aluia ca banii nu aduc fericirea. Nu o aduc pe dracu’. Nu stiu cum se face ca nu am auzit niciun om bogat spunand asta. Asta e refrenul cu ajutorul caruia se consoleaza ratatii care traiesc in promiscuitate.

Problema pe care nu o sesizeaza preotii e ca bisericile lor se umplu de babe, de alienati si de bolnavi, de oameni care gasesc in moaste sau icoane sfinte o ultima mangaiere, solutie sau medicament. Oamenii despre care va vorbesc eu nu merg la biserica. Pentru ca nu au timp, viata pentru ei e prea alerta, pentru ca sunt normali la cap.Astia cand au o problema si-o rezolva intr-un fel sau altul, au invatat, din experiente mai mult sau mai putin placute, ca nimic nu se rezolva de la sine sau prin mila Domnului. Pe astia ii doare-n cur de cipuri, pentru ca stiu ca ele sunt perfectibile, iar implementarea lor e departe. Mai mult, va avea loc la capatul unor dezbateri intense, hat, peste ani de zile, cam pe atunci cand Romania va adopta moneda euro. Ii doare-n cur si de icoanele din scoli, pentru ca la urma urmei asta e o problema de principiu, i-ar interesa mai mult subiectele legate de incompetenta unor dascali sau de faptul ca se pravalesc scolile peste copiii lor, in conditiile in care Biserica Ortodoxa Romana suge si de la licuricii mici, de la oameni, si de la Licuriciul Mare, de la stat. Asa ca lasati-ma-n pace cu statisticile si cu prostiile alea ca Romania e stat majoritar ortodox, ca in afara de o mana de indivizi, oamenii despre care v-am vorbit nu ar da doi bani pe Biserica Ortodoxa, dar are grija sa le ia Statul prin impozite.

Parintele Amfilohie Branza – paradigma indobitocirii prin ortodoxism (2009)

Daca mi-ar fi fatat o pisica-n gura nu ramaneam cu un gust mai gretos decat cel lasat de predicile calugarului Amfilohie Branza, ucenicul parintelui Justin Parvu. Discursul pravoslavinicului este la fel de ridicol ca numele sau, odajdiile freamata, barba i se zbarleste in timp ce mirenii il filmeaza cu telefonul mobil pentru a posta inregistrarea pe youtube ca sa vada si celelalte carnuri crestine cum se produce ieromonahul schizoid. Daca ar fi ramas sihastrit intr-o manastire uitata de lume pentru a-si propaga ideile printre ceilalti calugari m-ar fi scutit de efortul de a-i demasca discursul in care se amesteca halucinant, asemeni diversitatii rahatilor intr-o latrina de companie, idei legionare, rasiste sau xenofobe, incat, confruntat cu ele, ai sentimentul ca te afli in fata unui bude pline de cacat. Si esti pus astfel in fata unei dileme. Ce faci? Te caci si tu sau te mai tii?

Dar hai sa vedem ce predica vladica Amfilohie, incotosmanat in odajdii aurite. Indeamna la milostenie? La iubirea aproapelui? La piosenie, la smerenie, poate? Pe dracu’! Problema lui e ca Uniunea Europeana “nu este o lucrare duhovniceasca”, ci vrea sa „iudaizeze lumea prin crestini” si ca preotii s-au dedat la sminteli sataniste precum sapunul, cardurile sau internetul. “Cine mai crede ca ne vrea binele Comunitatea Europeana?”, se intreaba el, agitand in aer o cruce de lemn mare cat un pulan militienesc. “O decadenta mai mare a fost aceea ca Biserica a avut tendinta de a fi in pas cu lumea. O viata progresista, iluminista, mai igienica, mai emancipata, mai culturalizata, mai tehnologizata – de ce sa nu folosim si noi, de ce sa nu fim si noi, de ce sa nu stim si noi? E cineva care nu are internet in manastiri sau parohii? Acuma – banii pe carduri, ca suntem si noi oameni, trebuie sa fim europeni! In ce sens europeni?! Europeni (in sensul) acelor europeni – oameni fara Dumnezeu – care ne-au impus lucrurile astea?!”, se isteriza ieromonahul. “Cand ai facut pact cu ei, te-ai desprins de Biserica. De ce? Pentru ca – si vreau sa subliniez un lucru – Biserica niciodata nu s-a adaptat la viata lumii! (Imitandu-i pe cei ce l-ar dezaproba) Ooooo… (Continuand) Matuitorul Hristos, la Cina cea de Taina a subliniat ca ei nu sunt in lumea aceasta, Biserica n-a vrut s-o faca in lumea aceasta, (ci) sa ne inalte la Patria Cereasca. Din lume era si Maica Domnului (printr-un gest larg, aratand cu crucea spre icoana din spatele lui), dar nu lumeasca! Nu infatisare lumeasca; nu imbracaminte lumeasca; nu vorba lumeasca, nu pantaloni, nu mofturi, nu pretentii, nu dulcegarii lumesti!”, se asfixia sfintia sa de-atata patos. Rewind, stop cadru: cum sa blamezi oamenii biseicii pentru faptul ca vor o viata “mai igienica”? Inteleg ca sapunul este o inventie satanica a mintilor smintite, la fel ca si cardurile si internetul. Intamplarea face ca tocmai prin aceasta ultima lucrare a Diavolului au ales crestinii din parohia lui Amfilohie sa-i transmita mai departe intelepciunea.

Parintele Amfilohie Branza: “I-as fi batut pe homosexuali, dar eram in dulama”

Asa cum am vazut in alte inregistrari vladica Amfilohie practica un ortodoxism militant, crede ca pravoslavnicii sunt ca o “mamaliga”, crestinismul actual fiind unul “flescait”. Si ca ortodox militand a propovaduit cuvantul Domnului si homosexualilor, pe care nu ia batut din simplul motiv ca il strangeau straiele sale sfinte. “Dragul meu, (adresandu-se interlocutorului) eu am avut discutii cu homosexualii. Numa’ nu i-am batut, meritau si treaba aceasta, numai ca eram in dulama, ca daca eram in civil ei nu vorbeau asa. Ca un calugar nu ridica mana, parinte nu te enerva – ce vorbesti frate?! (Si mai iritat)Ce vorbesti frate?! Da’ ce crezi ca iti permiti sa ridici obraznicia pana intr-acolo incat eu sa devin sluga ta?!”, povestea calugarul Amfilohie. Parca-i vad pe homosexuali fugind ca potarnichile, tipand si fluturand din maini, dupa intalnirea cu Branza, Atletul lui Hristos.

Calugarul este simpatizant legionar, deci tine minte trei cuvinte: Garda merge inainte!

Achtung juden!, caci parintele nu “face ortodoxie” numai la conferinte, “ci si pe campul de lupta”. “Nu mai avem de-a face cu musulmanul, cu arabul, cu jidanul, desi ei sunt in spatele multor probleme, avem de-a face cu ai nostri. Tocmai tu?! N-ai binecuvantare sa scrii, n-ai binecuvantare sa spui, da’ cine imi da binecuvantare sa tac, sa abdic?! Cand Capitanul a fost intrebat – Codreanu – in ce calitate te-ai apucat sa faci educatie acestor tineri? El a raspuns – de roman! In calitate de crestin vorbesc si eu acuma!”, a spus calugarul. Concluzia reiese din comentariile carnurilor crestine care au vizionat inregistrarile respective: „URA parinte ! La lupta ! Imi place de parintele Amfilohie, e pe inima si sufletul meu” sau „astea is cuvinte cu foc de la Domnu’….si patrund sufletul si cadenta vorbelor da putere de lupta cu diavolul si cu slabiciunile noastre”.

Perpetua farsa obositoare a Invierii lui Iisus Hristos (2009)

Nu imi pot reprima o anumita malitiozitate, asa ca ii voi intreba pe pravoslavnicii crestini: daca romanii nu il crucificau pe Iisus Hristos, preferand, in schimb, sa-l spanzure, acum s-ar fi inchinat la streang? Iar daca il spanzurau, unde trebuia sa-l pipaie Toma pentru a se convinge ca a murit, iar apoi a inviat dupa trei zile? Dar nu mai bine il trageau in teapa?

Crestinismul ar fi avut, astfel, un simbol care i-ar fi surprins cum nu se poate mai bine esenta. Nu am inteles niciodata cum moartea unui ucenic de tamplar – care probabil ca nu era in toate mintile – s-a putut transforma intr-o farsa care a tinut doua milenii, asa cum nu inteleg cum a fost posibil ca religia unor sclavi sa reusasca performanta de a stopa progresul omenirii, degradand rasa umana pana intr-acolo incat chiar dupa doua mii de ani e inca in convalescenta. Dar oamenii incep sa se prinda… Sa isi dea seama ca e o absurditate sa crezi ca daca esti smerit, sarac si pios aici, pe pamant, vei mosteni Imparatia Cerurilor. Curios e ca primii care au descoperit acest lucru au fost preotii, care nici in ziua de azi nu sunt smeriti sau saraci, asa cum nu erau nici cei care au participat la Sinoadele Ecumenice, cand escrocheria a fost sistematizata, devenind altceva, ceva mult mai periculos decat predicile naive despre iubire ale ucenicului de tamplar.

Iisus Hristos a dat gres, dumnezeiasca, in ceea ce-l priveste, fiind doar dimensiunea esecului sau. Preotii religiei lui nu au fost cu nimic mai prejos decat cei ai iudeilor, nici in coruptie, nici in bogatie, nici in perfidie. El nu a reusit sa elimine aceasta casta, privilegiata in toate religiile, iar asta face ca sacrificiul sau sa fie inutil. Voia sa mantuiasca omenirea, insa a facut-o atat de bine, incat dupa un mileniu de crestinism oamenii se omorau intre ei in numele lui si continua s-o faca. Nu a scris nimic, au facut-o discipolii sai, motiv pentru care preotilor le-a fost relativ usor sa foloseasca aceste scrieri dupa bunul lor plac, dovada faptul ca unele evanghelii se regaseasca in cuprinsul Bibliei, iar altele nu, fiind considerate erezii. In mod paradoxal, Iisus Hristos a fost executat pentru erezie, pentru ca mai apoi alti oameni sa fie declarati eretici, de aceasta data in numele lui. O alta consecinta a faptului ca Iisus Hristos nu a scris nimic e ca acum nu stim exact ce propovaduia. Asta nu s-a intamplat la musulmani, acolo a venit ingerul la Mahomed si i-a dictat Coranul, sa spunem asa, de-a Sura a par, textul original nefiind modificat. Ei au creat o sarlatanie verosimila, pe cand Biblia e o gluma proasta. Trecand peste faptul ca doar patru evanghelii au fost acceptate, acestea au fost scrise initial in greaca, desi unii specialisti nu exclud ca cel putin una dintre ele sa fi fost scrisa in aramaica. Din greaca au fost traduse in latina, pentru ca abia apoi sa fie scrise in celelalte limbi, dar daca-i intrebi pe crestini ei iti spun cu incapatanare ca acela este Cuvantul lui Dumnezeu. Daca citesti Biblia sau iti faci un test Rorschach e totuna, vei descoperi lucruri in conformitate cu inteligenta si personaliatea ta, cu precizarea ca in urma testului vezi daca esti schizofrenic, pe cand daca ajungi sa crezi toate cele scrise in Biblie ai mari sanse sa devii schizofrenic. Stai linistit, Iisus nu a inviat. Nici tu nu o vei face, asa ca bucura-te de viata.

Crestinismul nu va disparea niciodata, religia, in general, nu va putea fi eradicata, ar fi o prostie din partea noastra sa credem asta si din aceasta perspectiva orice demers de genul celui pe care tocmai il citesti pare a fi lipsit de sens.

Este evident totusi ca asistam la o profunda laicizare a societatii la care contribuie involuntar barbile din fruntea bisericii prin incapacitatea lor de a se adapta la realitatile cotidianului. Acesta este si motivul pentru care Biserica Catolica s-a scindat de-alungul timpului, in incercarea unor teologi, fireasca dar perdanta, de a da credibilitate cartii de capatai a acestei religii, creata ad-hoc pentru a inrobi omul, in niciun caz pentru a-l mantui. Insasi ideea ca au ales ce evanghelii sa intre in cuprinsul Bibliei este o dovada in acest sens. Biblia este neverosimila, pentu oricine care poseda pana si o vaga urma de rationalitate. Pe langa asta incepe prost. Poate nu cunosti acest aspect, dar ideea ca “la inceput a fost cuvantul” e mai veche decat Biblia.

Consideratii impotriva religiei (2009)

Ea apartine protofilosofiei egiptene si o intalnim in “Inscriptia regelui Shabaka”, a carui domnie se incheie in anul 707 “inainte de Hristos”. Potrivit “Inscriptiei…”, gandul si cuvantul au putere creatoare, iar zeul Athum creeaza lumea prin vointa sa. E pentru prima oara cand lumea nu ia nastere dintr-o colina care rasare din apele primordiale sau din tusitul si scuipatul lui Athum. Sunt sigur ca evreii nu puteau fi straini de aceasta idee, mai ales ca au petrecut o perioada deloc placuta prin Egipt, unde, probabil, intre doua sfichiuiri de bici, au luat contact si cu aceasta idee. De la egipteni au mai preluat si povestea unui Timp de Aur, caruia egiptenii ii spuneau Tep Zepi sau Vremea lui Ra si care seamana suspect de mult cu Edenul din care au fost izgoniti Adam si Eva dupa ce au petrecut acolo, in fundul gol, o agreabila perioada, curmata brusc dupa ce au cutezat sa manance din roadele pomului cunoasterii. Vezi de ce Biblia incepe prost? Pentru ca aceasta carte nu vrea sa ai stiinta binelui si a raului, te vrea in curul gol, te vrea animal, ca nici ele nu se “rusineaza de goliciunea lor”, asa cum ti se povesteste ca s-au rusinat Adam si Eva, dupa ce au constatat, probabil, ca au capul, nu curul, gol.

Poate te-ai intrebat de ce blogul acesta poarta numele Buer. Buer este un demon. Daca il invoci te invata filosofia si logica si arata asa cum il vezi in fotografie. Nu ma intreba de ce arata asa, intraba-i pe cei ce l-au inventat pentru ca mai apoi sa-i acuze pe cei ce se indeletnicesc cu asemenea sminteli spurcate ca filosofia, ca sunt posedati de el. Daca ar mai fi posibil, te-ar arde pe rug numai pentru ca citesti randurile astea. Nu mai pot face asta, dar in schimb, acesti oameni vor icoane in scoli si scoaterea logicii din programa scolara. Cred sincer ca tabla din fata clasei e prea mare inca de pe vremea cand eram corigent la logica si propun sa ii reducem dimensiunile la un metru patrat. Astfel, am putea transforma spatiul liber intr-un altar cu multe, multe icoane, ca doar de-aia mergem la scoala, nu ca sa ne smintim cu invataturile Satanei, recte logica.

Interesant este si cum cartile de capatai ale marilor religii, respectiv Tora din religia iudaica, Biblia din religia crestina si Coranul din credinta islamica au fost interpretate de nenumarate ori, aceste interpretari fiind si sursa unor conflicte care au degenerat, de multe ori, in situatii condamnabile chiar chiar din prisma scrierilor in cauza. Putem conchide ca Biblia este interpretabila de dragul frumusetii discutiei, insa despre Coran nu putem spune asta oricat am vrea. Coranul este explicit, chiar la prima vedere, el te invata, spre exemplu, sa te speli pe fata si pe maini inainte de rugaciune, ba mai mult, stipuleaza ce trebuie sa faci in lipsa apei: te purifici cu tarana. Cu toate astea, islamul se imparte in nenumarate factiuni, la fel ca si religia catolica, printre care le amintim doar pe cele importante: kharigitii, sunitii si siitii. Nu intram in detalii, dar cei ce interpreteaza Coranul disting nu mai putin de opt acceptiuni pentru Jihad si numai una dintre ele inseamna “razboi sfant”. In plus de asta, daca vei avea curiozitatea de a deschide Coranul vei observa ca aceasta “carte sfanta” este, din scoarta-n scoarta, o polemica cu evreii. Si atunci cand te rogi, trebuie sa o faci in directia Meccai. Numai ca, geografic, Mecca are o pozitie cardinala diferita pentru mahomedanul aflat in vizita la necredinciosul eschimos sau la canibalul papuas, de unde tragem concluzia ca Allah nu l-a informat pe Mahommed ca pamantul nu e plat ca o lipie, ci seamana mai degraba cu o curmala necoapta pe care nu dai doi dolari americani blestemati. Ce face insa musulmanul aflat la antipod de Mecca, deoarece el se afla la o distanta egala de ea? El va fi, in acelasi timp, atat cu spatele cat si cu fata la Mecca.

Asadar putem concluziona ca teologii marilor religii au interpretat, de-a lungul timpului, textele sacre, oricare ar fi ele, iar asta este inca un indiciu ca omul cauta adevarul, interogheaza zeul, nu intotdeauna cu ciocanul cum facea Nietzsche, chiar si in prezenta unei religii care-i cere sa-i ia de bune adevarurile. De fiecare data cand lua nastere o secta, controversa pornea de la contradictorialitratea dintre textele sacre si realitatile momentului, fie ele politice, economice, sociale sau culturale. Iata de ce religiile, daca vor sa supravietuiasca, trebuie sa se adapteze realitatilor acestei lumi si sa raspunda intrebarilor acestei societati. Nu poti folosi niste versete vechi de 2000 de ani, de provenienta dubioasa, in rezolvarea problemelor actuale. Iata de ce ortodoxia are, din acest punct de vedere, un handicap major.

Dumnezeu nu exista din cauza mea (2009) – prima postare

Dumnezeu nu exista si nici nu ar putea sa existe, pana si pentru faptul ca existenta lui ar anula existenta acestei lumi. Tot ce vezi in jurul tau, chiar tu, nimic nu si-ar mai avea rostul, si-ar pierde ratiunea de a fi. Esti imperfect, du-te si impusca-te, pentru ca in comparatie cu acesta Fiinta esti nimic, prin simplul motiv ca ea este totul.

Dar tu stii bine ca ceva trebuie sa fii, pentru ca tu, chiar in aceasta clipa constati ca existi, stii ca existi. Deci esti. (-Si eu sunt.Chiar acum cateva fractiuni de secunda imi scriam gandurile). Acum ca amandoi avem aceasta certitudine, Dumnezeu inceteaza sa existe. Pravoslavnicii spun ca Dumnezeu este perfect, atunci cum se face ca opera lui este imperfecta? Argumentul ontologic al lui Anselm conchide ca de vreme ce Dumnezeu este acel ceva despre care nu se poate gandi mai mult, el are toate atributele, iar daca le are chiar pe toate, nu ii poate lipsi cel al existentei. Bine, asa o fi, insa daca asa este ar trebui ca Dumnezeu, in perfectiunea sa, sa-si fie autosuficient. Mai mult, tot ce emana ar trebui sa fie de aceeasi natura. Daca perfectiunea creaza imperfectiune, atunci ce rost isi mai are? Nu mai se poate chema perfectiune. Inceteaza sa existe ca perfectiune. E ca in poezia aia de Nichita Stanescu, faci un cub, il tot slefuiesti pana la perfectiune, apoi ii dai un ciocan si-i sfarami un colt, iar toata lumea care se va uita la el va spune “ce cub perfect ar fi acesta daca nu ar avea un colt sfaramat”. Uita-te la tine. Esti o fiinta imperfecta. Dumnezeu nu poate exista tocmai pentru ca existi tu. Iar cand vine vorba despre argumentul ontologic, ceea ce mai toti scapa din vedere este faptul ca Fiinta perfecta este definita prin raportare la fiinta imperfecta, pentru ca omul este cel care “nu poate concepe altceva mai mare”, ceea ce este aberant. Apoi, conform acestei logici poate exista si omul perfect, nu avem decat sa inlocuim notiunea de Dumnezeu cu cea de om, chiuveta, sau bere perfecta.

Satyrii lui Nietzsche: Max Stirner si Ludwig Feuerbach (2009)

Randurile de fata sunt concretizarea unui demers comparativ care isi propunesa analizeze cateva incercari ale filosofiei secolului al XIX-lea de a elibera omul de sub dogmele religiei, tirania statului si prejudecatile moralei.

Cu toate ca aceste incercari sunt caracteristice – intr-o oarecare masura – tuturor filosofilor neohegelieni, am sa ma refer doar la trei viziuni pe care le consider paradigmatice in acest sens. Asta nu inainte de a face o serie de consideratii introductive dictate de nevoia de a evidential contextual filosofic in care au aparut. Si cu toate ca ar fi interesant de discutat in ce masura aceste viziuni au fost produsul timpului lor si in ce fel au influentat timpul, la randul lor, am sa rezerv acestei probleme un alt post – aici, asadar, inainte de a ne intreba “de ce?” vom incerca sa intelegem “cum?”.

In perioada preclasica interesul ganditorilor s-a indreptat cu precadere spre ontologie, spre descoperirea principiului lumii, facand obiectul eforturilor filosofice ale spiritului uman din acea vreme. Socrate si sofistii au imprimat perioadei lor un pregnant caracter logicizant, care si-a atins apogeul odata cu Aristotel. Teologia a ocupat un loc central in filosofia medievala, perioada in care s-a incercat o sinteza intre gandirea greaca si crestinism. Preocuparile vizand cunoasterea si metoda au fost constantele filosofiei moderne. Odata cu idealismul german se dezvolta epistemologia, iar dupa Hegel incepe filosofia contemporana, careia, daca acceptam faptul ca nu ii sunt caracteristice doar o serie de trasaturi generale, neputandu-i-se identifica o disciplina dominanta, este de asemenea imposibil sa nu observam ca aceste trasaturi converg spre problema omului, aceasta perioada a istoriei filosofiei avand un caracter antropocentrist.

Scoala hegeliana, fondata de Eduard Gans inca din timpul vietii lui Hegel s-a scindat dupa moartea sa in dreapta hegeliana – din care faceau parte ganditori fideli sistemului filosofic al maestrului lor, in fond, epigoni prin lipsa lor de originalitate – si stanga hegeliana – reprezentata de filosofi care, dimpotriva, au contestat si au criticat doctrina lui Hegel. Din acest ultim curent de gandire fac parte Ludwig Feuerbach si Max Stirner, a caror viziuni asupra omului au condus la eliberarea acestuia, gasindu-si cea mai inalta expresie in filosofia lui Friedrich Nietzsche. Inca de la in inceput tin sa mentionez faptul ca nu este vorba de o legatura intelectuala de genul maestru-discipol ci de un spirit al epocii, o epoca ce isi merita numele de “Mica Renastere”, ba mai mult, de “Adevarata Renastere”.

Omul il detroneaza pe Dumnezeu prin ateismul filosofiei radical-materialiste a lui Ludwig Feuerbach si se instapaneste ca Unic asupra intregii lumi prin viziunea solipsista a filosofiei individualismului-anarhist predicate de Max Stirner, transformandu-se in Supraom odata cu Friedrich Nietzsche.

In “Esenta Crestinismului” Ludwig Feuerbach vorbeste la un moment dat despre esenta omului ca unitate intre ratiune, vointa si inima. “Dar in ce consta deci esenta omului, despre care el este constient, sau ce constituie genul, autenticul omenesc din om? Ratiunea, vointa, inima. Pentru desavarsirea omului se cere putere de gandire, putere de vointa, puterea inimii. Puterea gandirii este lumea cunoasterii, puterea vointei – energia caracterului, puterea inimii – iubirea. Ratiune, iubire, putere de vointa sunt lucruri desavarsite, sunt cele mai inalte puteri, sunt esenta absoluta a omului ca om si scopul existentei sale”. Friedrich Nietzsche in “Asa grait-a Zarathustra” vorbeste si el despre metamorfozele spiritului: “cum spiritual se schimba in camila, camila in leu si in fine, leul in copil”.

Camila este o metafora a ratiunii, dupa cum reiese din pasajul urmator: “Ce este greu?, asa se intreaba spiritual ce poarta greul, si-ngenuncheaza asemeni unei camile , dorindu-se bine-impovarat. Ce este cel mai greu, eroilor?, asa se intreaba spiritual ce poarta greul, sa il iau asupra mea, ca sa ma bucur de puterea mea (…) nu-i acesta sa te hranesti cu ierbile cunoasterii, iar sufletul sa-ti sufere, flamand de adevar?” Este vorba despre ratiune, care prin puterea gandirii, asa cum chiar Nietzsche o spune, “se scufunda in apa mocirloasa a adevarului si se urca pe muntii cei mai inalti, ispitindu-l chiar pe ispititor” si “asemeni camilei care-ncarcata se grabeste spre pustiu, el (spiritul) se grabeste spre pustiul sau”.

Leul este metafora vointei. “Insa acolo, in pustiul cel mai departat, se-ntampla cea de-a doua transformare: spiritul se preface-n leu, vrea sa-si insface libertatea, sa fie stapan in propriul sau pustiu”. Astfel, leul este acel Unic despre care vorbea Max Stirner, care isi ia lumea in stapinirea sa. “Acolo-si cauta el ultimul stapan (…) Dar care-i marele balaur pe care spiritul nu si-l mai vrea stapan si Dumnezeu? <Tu Trebuie> e numele acestui crunt balaur. Spiritul leului insa-i raspunse scurt: <Eu Vreau>”. Egoistul lui Max Stirner nu este cu nimic diferit in atitudine: “Vreau sa fiu tot si sa am totul, tot ce pot sa fiu si sa am”, prefigurand astfel Supraomul lui Friedrich Nietzsche. (n.n. – Deoarece lucrarea “Unicul si proprietatea sa” de Max Stirner nu a fost inca tradusa in romana, eu am citit-o in engleza si pentru a nu va pune in situatia de a citi o traducere a traducerii dau citatul in engleza: “I want to be all and have all that I can be and have”). Intorcandu-ne la cele trei la cele trei metamorfoze ale spiritului, Nietzsche continua: “Nici leul inca nu-i in stare sa creeze noi valori (n.n. – Balaurul este metafora vechilor valori) dar sa-si obtina libertatea, pentru a crea, aceasta sta-n puterea leului”. Iata, puterea vointei, dupa Feuerbach, este puterea caracterului, iar scopul vointei este libertatea vointei.

Puterea inimii este iubirea, iar in ultimul stadiu al metamorfozei spiritului la Nietzsche ii corespunde imaginea copilului. Balaurul, adica vechile valori, trebuie uitat. “Uitare este un copil, si nevinovatie, nou inceput si joc, o roata ce se-nvarte prin ea insasi, miscare prima si preasfanta, afirmare”. Iubirea, despre care vorbea Feuerbach, inseamna chiar “uitare, un nou inceput si joc”. Feuerbach vorbeste despre o unitate, Nietzsche despre o metamorfoza. Metamorfoza insa nu trebuie inteleasa in sensul general, unanim acceptat al termenului. Camila, leul si copilul sunt trei ipostaze ale spiritului, care se regasesc deopotriva in spirit. Spiritul nu se transforma, ci se manifesta, pe rand, prin fiecare dintre laturile sale, avand ca scop desavarsirea sa. Camila sau ratiunea, leul sau vointa, iubirea sau copilul se regasesc in el deopotriva.

Friedrich Nietzsche este legat de viziunea lui Max Stirner in atitudinea fata de gandirea esentialista, a caror produse primul le numeste “idoli”, iar cel de-al doilea “fantome”. “Eu pun intrebari zeului. De ce? Fiindca asa am eu chef si nu oricum, ci cu ciocanul. Si daca zeul raspunde nu exista deliciu mai mare decat sunetul binecunoscut al vintrelor sale putrede, pentru cel ce poseda o a doua pereche de urechi”, spune Nietzsche in “Amurgul Idolilor”. Astfel, concepte precum cel de Dumnezeu, Stat sau Societate, sunt in opinia acestor ganditori lipsite de verosimilitate. In spatele lor nu se ascunde nimic, insa noi, folosindu-le, avem intotdeauna impresia ca ele sunt cat se poate de reale. Pentru Nietzsche valorile societatii sunt false, sunt valorile unor spirite slabe. Daca Nietzsche are in vedere reevaluarea tuturor valorilor, Stirner este mult mai radical, pentru el insasi conceptual de valoare este o “fantoma”. “Iti imaginezi lucruri marete si iti descrii o lume intreaga de zei care chiar exista pentru tine, un taram al spiritelor carora crezi ca trebuie sa i te supui.”, spunea Stirner in lucrarea “Unicul si proprietatea sa”.

Tot in “Asa grait-a Zarathustra” Friedrich Nietzsche vorbeste la un moment dat despre Biserica si Stat. “Dar iata sfatul pe care il dau acuma regilor, bisericilor si tuturor acelora care in timp si in virtute au slabit: <lasati-va-n tarana rasturnati! Pentru ca voi sa reveniti la viata, iar voua-virtutile sa vi se-ntoarca! >. Asa i-am zis eu cainelui de foc. Atunci el m-a intrebat: <Biserica? Ce este-aceasta?>. <Biserica?> raspuns-am eu. <Este un fel de stat, chiar cel mai mincinos din cate sunt. Sa tacit tu, caine preafatarnic! Tu iti cunosti, mai bine ca oricine, soiul! Ca si tine statul e un caine prefacut. Ca si tine, si el vorbeste doar prin fum si urlete – spre-a convinge, ca si tine, ca el vorbeste din adancul lucrurilor”. Aceeasi idee o gasim si in “Unicul si proprietatea sa”. “Statul, religia, constiinta, acesti despoti ma-nrobesc, iar libertatea lor inseamna sclavia mea. Asta pentru ca urmeaza principiul <scopul scuza mijloacele>. Daca propasirea statului este scopul, razboiul este mijlocul. Daca justitia este scopul statului, crima este mijlocul si este denumita prin cuvantul sacru <executie>”. Friedrich Nietzsche nu-i aminteste pe Stirner sau Feuerbach in niciuna dintre lucrarile sale, insa imi vine greu sa cred ca nu era familiarizat cu operele lor, avand in vedere ca “Esenta crestinismului” a aparut in 1841, iar “Unicul si proprietatea sa” in 1844, pe cand “Asa grait-a Zarathustra” a fost publicata 40 de ani mai tarziu. Singura legatura a lui Nietzsche cu Feuerbach in privinta carora cercetatorii s-au inteles este cea stilistica, amandoi ganditorii avand un verb agresiv, direct.

Afară din context: Epopeea bișnițarilor de presă (2020)

Vreau să vă fie foarte clar, încă de la început, că în România nu există presă. Există doar niște businessuri controlate de golani, curve sau infractori cărora noi, jurnaliștii, le spunem moguli de presă.

Să ne înțelegem, n-ai cum să învârți bani la nivelul ăla muncind legal. Mogulii noștri și-au făcut averile imediat după Revoluție, în complicitate cu politicienii de atunci. Lucrurile astea se perpetuează de 30 de ani, de când patronii amintiți făceau bișniță, nu businessuri.

Vă voi dezvălui cum funcționează bișnița de presă: la fel ca oricare alta, doar că e cu informații. Câștigă ăla care reușește să vândă. Nu contează cum, de ce calitate sau cui anume. Contează cât și pentru cât timp.

Dar, pentru că îmi place să îmi definesc termenii chiar din capul locului, businessul e ăla în care câștigă toată lumea: și vânzătorul, care își desface rezultatul muncii lui, și cumpărătorul, căruia îi trebuie acel bun, pe care îl găsește folositor.

Bișnița este la granița dintre înșelăciune și prefăcătorie: șmecherii speculează nevoile proștilor pentru a le vinde ceva pentru care primii n-au contribuit cu nimic și de care ultimii n-au, de fapt, nevoie.

Iată câteva exemple de bișniță cu informații de pe urma cărora beneficiază toată lumea, mai puțin cititorii și telespectatorii.

Păi să zicem că vrei să faci politică, dar nu te cunoaște nimeni: apelezi la un mogul și îi arăți „agenda ta”. El ți-o arată pe a lui, iar dacă datele coincid, te-ai scos. El te face persoană publică, tu îi pompezi bani atunci când ajungi la putere. Adică tu, ca viitor politician, îi promiți să faci sau să nu faci ceva ce intră în atribuțiile tale de serviciu pentru a obține un folos material. Teoretic, se numea trafic de influență sau abuz în serviciu până când definițiile au fost schimbate. Practic, partidul pompează bani în presă, iar presa se face că nu vede ce face partidul.

O zicală în presă spune că jurnalist „adevărat” nu e ăla plătit pentru ce scrie, ci pentru ce nu scrie. Situația se perpetuează de atâta vreme, încât zicala a devenit axiomă.

Mogulul nu o să primească banii direct în cont, dar poate obține contracte de la firmele de casă ale politicianului sau de la cele ale partidului. Se numesc „contracte de publicitate”. Cine are naivitatea – dintre jurnaliști – că poate scrie, ancheta, dezvălui sau pur și simplu poate vorbi despre nereguli legate de agendele celor doi va fi înlăturat. E ca și cum te-ai pișa contra vântului.

Să zicem că ești avocat: prin statutul profesiei, nu ai voie să îți faci publicitate. De aia nu vedeți reclame la avocați prin oraș. În schimb, nu îl oprește nimeni pe avocat să scrie un editorial și nici pe mogul să comande articole cu sau despre clienții apărătorului. În general, sunt povești lacrimogene despre abuzurile la care au fost supuși de către anchetatori, despre cum sunt pe cale să piardă procesele cu dreptatea în mână, despre cum au fost condamnați de judecători nebuni, care au scris motivarea direct de pe patul de la Psihiatrie. Vă sună cunoscut?

Să zicem că ești medic: evident că nimeni nu te poate opri să tratezi oameni în spitalul de stat, apoi în cel privat. Când ai multe de făcut, o zi are 1.000 de buzunare, zicea Nietzsche. În fiecare încape câte un plic, la o adică, aș putea eu să completez. Dar cine dracu să vină la clinica ta, doar din vorbă-n vorbă, prin recomandări de la pacienți? Cine să cumpere medicamentele pe care tu le prescrii, din moment ce doar tu știi că ești pe mână cu producătorii de pilule? Cine să afle de tratamentul tău minune?

E ca și cum ai vrea să vinzi mașini doar în numele fiabilității lăudate de șoferi. De aia, și medicul are nevoie de presă. Mogulii, căci ei dețin publicațiile, au și ei, la rândul lor, nevoie de medici. Sunt oameni, nu? Se mai îmbolnăvesc. Ia să vedem care e angajatul ăla care scrie despre șpaga la doctor, când patronul lui tocmai s-a vindecat. Dar jurnaliștii sunt jurnaliști, nu sunt simpli angajați, vor sări să îmi spună deontologii (folosesc termenul în sensul strict din DEX). Păi asta spun doar jurnaliștii care nu sunt angajați.

Ca să nu mai continui cu exemplele, să zicem că ești un căcat în ploaie, care cânți, dansezi, gătești, arunci măsline din buric în gură sau dracu mai știe ce talent știi tu că ai. La ce îți folosește că știi doar tu?! De aia ai nevoie de trecere la mogul, ca data viitoare când cânți în ploaie ca un căcat ce ești să te vadă cât mai multă lume. Lumea plătește divertismentul, din divertisment trăiește patronul de presă, iar pe lângă el trăiești și tu, și angajații lui. Nu există publicitate negativă, mai ales când totul e de vânzare.

Ce nu e de vânzare însă? Păi, valorile despre care vorbește o disciplină a filosofiei, care se numește axiologie:

onoarea nu e de vânzare
demnitatea e incompatibilă cu noțiunea de comerț
obiectivitatea e oarbă când vine vorba de bani
onestitatea nu are a face cu mercantilismul
adevărul e gratis și tocmai de aia e neprețuit

Așadar, de ce ar plăti cititorii pentru jurnalism de calitate, dacă cele cinci noțiuni de mai sus sunt la liber?

Păi, tocmai ca să citească rânduri scrise onorabil, demn, obiectiv, onest și adevărat despre lumea lor, nu despre lumea bișnițarilor cu informații din media sau despre cea a samsarilor de promisiuni din mediul politic.

Plătind pentru știri de calitate, publicul își apropriază presa, și-o ia în stăpânire. Orice jurnalist știe că cititorul este unicul lui stăpân. Dar o știe la modul filosofic, tot așa cum Max Stirner teoretiza că Unicul este omul, iar Lumea e proprietatea lui.

Neplătind pentru informații prelucrate după regulile meseriei de jurnalist, oamenii le vor primi de-a gata de la neguțătorii de adevăruri spuse pe jumătate, de minciuni poleite, de valori false, sau de la profeții unor zei goi. Nu le poți demasca pe toate astea, plătit fiind de cei care le aruncă pe piață.

O regulă a sistemului economic în care trăim este cea a cererii și a ofertei.

În gândirea economică, dacă un bun este rar, automat cererea pentru acel bun este mare, iar prețul – pe măsură. Dacă acel bun este la îndemâna tuturor, cererea scade, iar prețul e mic.

Este, atunci, absolut logic ca un business de presă să funcționeze și el după regulile economiei – asta vor spune toți patronii.

Mai departe, prin echivalență, înseamnă că acei termeni din topul celor căutați pe Google sunt și cei mai mari generatori de trafic, așadar, de profit.

Așa fiind, acei termeni ar trebui să fie și cei de la care în mod obligatoriu ar fi musai să pornească orice demers jurnalistic. Că asta caută oamenii! Apropo, știți care sunt acești termeni?

Dar cum rămâne cu cititorii, cu publicul, în definitiv cu omul căruia îi este destinat, de fapt, produsul jurnalistic?

Faptul că presa de calitate este rară nu e neapărat un lucru bun. Asta înseamnă că e inaccesibilă multora, care sunt prost informați sau dezinformați. Când va deveni de neprețuit, e clar că va fi dispărut cu totul.

Atunci, oamenii vor deveni întru totul manipulați, tot așa cum în lipsa educației, ei rămân proști, în lipsa medicinei – bolnavi, iar în lipsa artei – troglodiți. Evident că viața merge mai departe chiar și așa, dar nu și civilizația.

Așa se face că românii au, în acest moment al istoriei lor, cultura pe care au moștenit-o, existența pe care și-o construiesc și presa pe care o merită.

Arhivele Buer 2009-2019 – Azil Virtual

Dan Puric, handicapat cultural. Analiza unui „futu-ți morții mă-tii” adresat victimelor din Colectiv (2020)

Un studiu leagă fundamentalismul religios de traumele cerebrale (2017)

Zorii celui de-al Doilea Ev Mediu în Europa (2015)

BOR – între evaziune şi faliment (2015)

Libertatea de exprimare, vazuta ca libertinaj (2015)

Charlie Hebdo, pretul libertatii de exprimare (2015)

Europa: Achtung Moslem! (2014)

De la taciuni la stele. Cronologia evolutiei umane (2014)

Zeii altor lumi (2014)

La moaste, in linie dreapta! (2014)

Conu Balaceanu fata cu reactiunea (2014)

Petre Ţuţea – filosofia lui „d-aia” sau „ba pe-a mă-tii” (2010)

Falimentul natiunii romane (2009)

Solipsismul ca esență a omului – Partea I (2009)

Solipsismul ca esenta a omului – partea a II-a (2009)

Blasfemia si injuratura ca finalitate in polemica religioasa (2009)

Declinul Bisericii Ortodoxe (2009)

Parintele Amfilohie Branza – paradigma indobitocirii prin ortodoxism (2009)

Perpetua farsa obositoare a Invierii lui Iisus Hristos (2009)

Consideratii impotriva religiei (2009)

Dumnezeu nu exista din cauza mea (2009) – prima postare

Satyrii lui Nietzsche: Max Stirner si Ludwig Feuerbach (2009)

Afară din context: Epopeea bișnițarilor de presă (2020)

Lasă un comentariu Anulează răspunsul

Dan Puric, handicapat cultural. Analiza unui „futu-ți morții mă-tii” adresat victimelor din Colectiv (2020)

Un studiu leagă fundamentalismul religios de traumele cerebrale (2017)

Zorii celui de-al Doilea Ev Mediu în Europa (2015)

BOR – între evaziune şi faliment (2015)

Libertatea de exprimare, vazuta ca libertinaj (2015)

Charlie Hebdo, pretul libertatii de exprimare (2015)

Europa: Achtung Moslem! (2014)

De la taciuni la stele. Cronologia evolutiei umane (2014)

Zeii altor lumi (2014)

La moaste, in linie dreapta! (2014)

Conu Balaceanu fata cu reactiunea (2014)

Petre Ţuţea – filosofia lui „d-aia” sau „ba pe-a mă-tii” (2010)

Falimentul natiunii romane (2009)

Solipsismul ca esență a omului – Partea I (2009)

Solipsismul ca esenta a omului – partea a II-a (2009)

Blasfemia si injuratura ca finalitate in polemica religioasa (2009)

Declinul Bisericii Ortodoxe (2009)

Parintele Amfilohie Branza – paradigma indobitocirii prin ortodoxism (2009)

Perpetua farsa obositoare a Invierii lui Iisus Hristos (2009)

Consideratii impotriva religiei (2009)

Dumnezeu nu exista din cauza mea (2009) – prima postare

Satyrii lui Nietzsche: Max Stirner si Ludwig Feuerbach (2009)

Afară din context: Epopeea bișnițarilor de presă (2020)

Evaluează asta:

Partajează asta:

Lasă un comentariu Anulează răspunsul